Despre Gelu Radu, despre traseul lui din Mănăştur în Germania şi despre proiectele sale cinematografice s-a scris destul de mult. Plecat de ceva vreme din ţară, urmând „trendul naţional de integrare europeană – Occupy Europe”, el şi-a găsit locul în Germania. Nu a uitat însă de unde a plecat şi ce-a lăsat în urmă. A luat cu el vorba şi taina ardelenească. Pe lângă munca de zi cu zi, cu care se mândreşte, găseşte timp pentru a-şi împărtăşi experienţa pe blogul gastronomic geluradu.com, într-un stil propriu. Aici se descrie simplu:
„Io îs Gelu şi îs bucătar profesionist. Amu lucru în Germania.
Am fost ziarist o grămadă de ani, timp în care am regizat tri filme, mai multe documentare, spoturi publicitare şi videoclipuri. Mai trebe să ştiţi despre mine că viaţa asta ţin cu “U” şi că îmi place astronomia.
Îs însurat cu nevasta perfectă – Corina – şi am doi băieţi aprope perfecţi, că doră mă moştenesc şi pe mine: Ştefan şi Gabriel”.
A lăsat în cartier mulţi, foarte mulţi prieteni şi două lungmetraje, realizate în Mănăştur, cu mănăştureni: „Cartier”, 2001, şi „Înapoi în cartier”, 2007. Surprinzătoare, imaginea cartierului din primele două filme conservă momente din istoria recentă a comunităţii. Cel de-al treilea film al său – Hensi 3D: the making of, chiar dacă nu continuă povestea primelor două, îşi păstrează, în mare, personajele, pe care le scoate din cartier şi le poartă prin toată lumea.
Ce stă la baza internaţionalizării acţiunii din cel de-al treilea film? La această întrebare am căutat un răspuns, rupându-i câteva clipe din timpul pe care şi-l drămuieşte cu grijă. Îi mulţumesc încă o dată şi vă ofer dialogul nostru:
Înainte ca TIFF-ul să aducă filmele în cartier, aţi dus Mănăşturul în lumea filmului…
Am încercat să creăm nişte poveşti aşa cum ne-ar plăcea nouă să vedem.
Ai lansat, în 2001, filmul „Cartier”, cu o acţiune desfăşurată în Mănăşturul anilor ‘90, având un refren generic Haide România, Haide Mănăşturul, Haide şmecheria. Ce a însemnat cartierul pentru tine în acele vremuri?
Mănăşturul era, nu doar pentru mine, cea mai importantă parte a universului. Am fost născut, crescut şi educat (nu neapărat în sens negativ) acolo, aşa că, inevitabil, a apărut şi mândria de a mă numi mănăşturean. Cred că acest sentiment există şi acum pentru tinerii de la periferia Clujului. Numele filmului mi-a dat ceva bătăi de cap. Chiar mă gândeam să se numească „Mănăştur”, dar am considerat că povestea din acest film se poate generaliza la multe cartiere din România. Să nu uităm că trăiam o perioadă în care drogurile se găseau la aproape orice colţ de stradă şi mulţi copii şi-au complicat viaţa din cauza asta.
Revenind la film, l-am făcut din joacă. Un prieten bun avea o cameră video digitală – o raritate pe-atunci – şi ne-am băgat în cap să facem un lungmetraj. Nu am avut nici trepied, nici microfon, nici măcar o lumină, dar am reuşit. Mai mult, am găsit şi distribuţie, iar „Cartier” a apărut în toată ţara pe casete video.
În 2007 ai adus pe ecrane „Înapoi în cartier”, o poveste desfăşurată la 5 ani după «bătaia din depozit», scena finală din „Cartier”. Vorbeşte tot de un mediu gri, de partea ce nu dorim să o (re)cunoaştem din jurul nostru. E mai uşor de conturat sau de ce abordaţi povestea tip hip-hop?
În 2007, drogurile cam dispăruseră din Mănăştur, să găseau doar în cercuri restrânse şi predomina iarba. Bătăile însă rămăseseră. La fel şi în „Înapoi în cartier”. Se asculta mult hip-hop, aşa că stilul nu avea cum să nu apară şi la noi. Am avut noroc că Puya a acceptat să compună o piesă pentru film. Asta ne-a dat încredere şi am terminat şi acest film. Cu multe compromisuri, e adevărat. Aşa e când n-ai buget. Improvizezi.
Ce parte din aceste filme mai regăseşti astăzi în cartier?
Să fiu sincer, am cam pierdut pulsul cartierului. De 6 ani locuiesc peste hotare. Mulţi mănăştureni de-ai mei au plecat în toate colţurile Europei. Am „internaţionalizat” cartierul. Aşa cum am făcut şi cu ultimul film, „Hensi 3D: the making of”. Am plecat din Mănăştur şi am ajuns în Germania, Anglia, Franţa, Italia, Slovenia, ba chiar şi în Africa.
Se spune că un film pe placul publicului trebuie „să genereze emoţie, să rezoneze şi să fie uşor de înţeles”. Cât din suma acestor elemente aţi integrat deliberat în cele 3 lungmetraje?
Nu ştiu dacă vreunul din cele trei filme e uşor de înţeles. În fiecare există planuri secundare, pe care le realizezi la revizionări. Nu am făcut nici filme de artă, pentru că nu vrem să devenim celebri. Repet, am vrut să zicem o poveste şi să ne distrăm. Iar distracţia, crede-mă, nu a lipsit.
Cei doi regizori ai filmului, fraţii Gelu şi Horia Radu
Filmul „Hensi 3D: the making of”, regizat împreună cu fratele tău, era anunţat drept primul film interactiv, în care spectatorul să poată interveni. Acum în ce stadiu se găseşte?
Bugetul nu ne-a permis să-l facem interactiv complet, aşa cum doream. Totuşi, spectatorul va putea alege, din trei opţiuni, actriţa care va juca rolul Anei, unul din cele mai importante din film. De asemenea, una din variante va avea final alternativ, acţiunea se schimbă în funcţie de răspunsul spectatorului la o întrebare ce va apărea pe ecran.
Cum vezi cele trei filme integrate într-o vizionare maraton în cartier, în Mănăştur?
Ar merge un maraton de filme, iar locul ideal ar fi cinematograful „Dacia”. Am auzit că se va reinaugura în următoarele zile.
Cu ce-ţi mai ocupi timpul dincolo de cinematografie?
Ah, cinematografia e un hobby. La fel ca sportul sau astronomia. Am fost jurnalist aproape 20 de ani, apoi m-am reprofilat, orientându-mă spre una din pasiunile vechi: gastronomia. De câţiva ani lucrez în bucătării din Germania, unde până acum am avut doar satisfacţii profesionale.
Ai lansat o carte de bucate, recomandă-ne o reţetă pentru fiecare – de la copil la bunic…
Găsiţi sute de reţete pe cele două site-uri pe care le îngrijesc împreună cu soţia mea: geluradu.com şi radu.bio. Dacă cititorii manastur.info au o mâncare preferată la care nu sunt siguri de reţetă, pot să ne contacteze pe facebook şi vom găti, virtual, pentru ei.
