La solicitarea Congresului Statelor Unite, în anul 1952, după o îndelungată anchetă realizată de echipe interdisciplinare formate în special din psihologi şi sociologi, era publicat raportul „Creşterea delincvenţei juvenile din cauza televiziunii”. După 65 de ani deşi salutară intenţia, în Romania, apare o iniţiativă legislativă privind egalitatea dintre ştirile pozitive şi negative care a fost trimisă în derizoriu, ridiculizată, mai mult sau mai puţin justificat. Încă noi nu cuantificăm efectele abundenţei de violenţă transmisă populaţiei, în special asupra celor tineri, dar este o reţetă sigură de creştere a audienţelor pentru presa de orice fel, începând de la „kilometrul 0” al unor asemenea reţete, „Ştirile de la ora 5”, până târziu in noapte, la serialele fluviu al unor televiziuni de garsonieră, de nişă, dar şi iată, de o teribilă creştere a audienţei. Chiar şi o parte a personalului din grădiniţe descoperă că desenele animate violente captează atentia prescolarilor de care poţi să nu te mai ocupi ca si educatoare sau îngrijitoare.
Efectele sunt evidente la nivelul observaţiei individuale, empirice, chiar fără studii de specialitate. O constatăm sonor în agresivitatea pe şosele, pe stradă, în locuinţe. O cuantificăm instituţional în evoluţia situaţiei operative (deşi numărul autorilor de infracţiuni descoperiţi şi cercetaţi de poliţie este tot mai mare), în condiţiile unui „export” notoriu al infractorilor de toate etniile, în întreaga Uniune Europeană. Gravitatea şi trendul vârstei infracţionale sunt şi ele de natură să alarmeze.
Pe de altă parte, ecourile atentatelor de la 11 septembrie se aud încă în toată lumea. Se aud în Kosovo, în Irak, în Cecenia şi azi în Georgia, se simt şi în România chiar şi în preţul carburanţilor.
Anxietatea şi firescul ororii
Am menţiona două din pârghiile cele mai amintite care acţionează asupra populaţiei datorită exploziei de agresivitate, avalanşei de violenţă mediatice. În mod firesc creşterea sentimentului de anxietate, de „cazan sub presiune” care îl produce avalanşa de violenţă şi reacţiile ulterioare de răspuns exacerbat, violente, la impulsuri externe. Un om astfel „tratat” poate acţiona ca un balon superumflat la o înţepătură de agresivitate. Exploziv!
A doua pârghie este aceea a desacralizării ororilor, a creării firescului cotidian al evenimentului violent. A repeta aşa ceva devine firesc. Toţi, dar absolut toţi suntem influenţati. În măsuri diferite. Cei mai vulnerabili sunt însă labilii psihici, şi vai, atenţie, viitorul nostru, copiii!
Ascultaţi doar claxoanele celor mai tineri şoferi. Accidente, crime, violuri, explozii, avalanşe, cutremure, războaie, un pomelnic nesfârşit de dezastre, o sursă inepuizabilă de teribil: 24 de ore din 24, 365 de zile din 365.
Atât de mult ne-am obişnuit cu senzaţionalismul mass-mediei, încât violenţa a devenit monotonă, circulară, banală, a devenit un simplu exerciţiu statistic: „Ia să vedem, ce avem astăzi?
Un prizonier îşi omoară vecinul de celulă izbindu-l cu capul de zid, o mamă îşi îneacă cei cinci copii, zeci de victime într-un accident feroviar?”. În lumea violenţei, nu există pauze: cea mai mare surpriză ar fi să citeşti ziarul, să deschizi televizorul şi să nu găseşti nici o relatare despre vreo grozăvie nou-nouţă: un vis, din nefericire, imposibil, jocul continuă la nesfârşit, numărul zero nu figurează pe ruleta ororilor.
Bombardaţi zilnic cu relatări şocante, violenţa a devenit derizorie, şi-a pierdut fascinaţia, şi-a pierdut puterea de seducţie. Din zonă interzisă, din teritoriu tabu, astăzi, violenţa a devenit pură pornografie şi un fapt firesc, obişnuit aşa cum, la rândul ei, pornografia e tolănită pe prima pagină a ziarelor cu cel mai mare tiraj din Romania.
Agresivitatea comunicării
Fenomenul este perceput de mult, dar înspăimântă doar relativ recent. Iată însă cât de serios se puneau lucrurile într-o revistă Poliţia din Cluj a anului 1923:
„Ravagiile romanelor de detectivi şi a filmelor de cinematograf au secerat pretutindeni o recoltă surprinzător de îngrijorătoare. Băieţi la cea mai fragedă vârstă, între 12-15 ani, se lasă răpiţi de lectură şi filme aventuroase şi încearcă să pună în practică tot ce au văzut şi ce au citit acolo. La vârsta aceea, judecata raţiunei e încă fragedă şi astfel, ea nu e în stare să deosebească binele de rău nici realitatea de minciună. Se exploatează pur şi simplu şi se înveninează închipuirea băieţilor, şi chiar a oamenilor adulţi, căci un film cu titlul „Prin Crimă la avere” de pildă, poate agita nu numai fantazia copiilor, ci şi pe aceea a adulţilor, aplecaţi – mai ales în mentalitatea de azi – să ajungă repede la avere, chiar şi prin crimă decât să muncească cinstit!”. Oare ce-ar fi zis autorul articolului despre televiziunea de acum, despre mentalităţile de acum? Măcar atunci se citea! Lipsa televiziunii, sau unei anumite forme de televiziune nu a fost numai un impediment al educatiei la români, ci şi o şansă acordată lecturii. Şansa aceasta trebuie reactualizată, dar prin alte mijloace. Cu 85 de ani în urmă, se mai putea încă vorbi despre despre teatrul cruzimii, despre transgresiune, despre şoc cathartic, se mai putea încă asocia violenţa cu saltul ontologic, cu transcendenţa, cu sacrul. Pe atunci, se mai putea încă discuta în termeni psihanalitici: de o parte polul solar, apolinic, lumea cumpătată, previzibilă, raţională, timpul organizat al muncii şi al responsabilităţilor, de cealaltă parte polul nocturn, dionisiac, lumea excesivă, imprevizibilă şi iraţională.
Cu câţiva ani în urmă, se mai putea încă filozofa, se mai puteau încă scrie tratate, organiza seminarii, cu câţiva ani în urmă, trăiam încă iluzia că violenţa ar putea fi disecată, etichetată, înţeleasă. Imersaţi zilnic într-o lume mediată, obişnuiţi, de acum, să urmărim revoluţiile şi războaiele pe aceleaşi canal pe care se difuzează noile episoade din telenovele, asistăm, în prezent, la actualizarea profeţiilor sociologice: simulacrele se substituie realităţii, frontiera dintre real şi virtual se şterge. Infuzaţi zilnic cu noi recorduri ale abjecţiei, hazardul erodează legea: accidentul capătă substanţă, sau, mai degrabă, accidentul, pulverizând substanţa, instituie o nouă ordine perversă.
Anesteziaţi de avalanşa de informaţii, violenţa lumii şi violenţa simulacrelor se amestecă, se suprapun, se confundă. Odată transferul desăvârşit, violenţa capătă o consistenţă de pluş, devine o furtună într-un pahar cu sifon.
De la Big-Bang până la emoţiile stârnite de primăvară, de la explozia unei supernove până la mirosul de mentă sălbatică, de la naşterea unei galaxii până la moartea celor apropiaţi, violenţa, violenţa concretă, palpabilă, este înscrisă în însăşi natura universului. Drogaţi continuu cu violenţă virtuală, am devenit insensibili la violenţa reală, la violenţa imediată din noi.
Senzaţional, violenţa, populism şi perspectiva psihologică
Dintr-o perspectivă istorică, populismul a fost adoptat atât de stânga cât şi de dreapta. Ambele folosesc aceeaşi retorică – dar amândouă au tendinţa de a fi rasiste.
Este greu pentru neiniţiati să înţeleagă caracterul de excepţie al acestor ideologii politice dominante. Faptul că a apărut o schimbare dramatică în forţele socio-politice tradiţionale, pe măsură ce intrăm în mileniul trei este un lucru important de menţionat. Cibernetica şi revoluţia în tehnologia comunicaţiilor, cuplate cu eficienţa pieţelor comerciale mondiale, cu mass-media, continuă să influenţeze interacţiunile dinamicilor mai sus menţionate. Semnale pertinente ale impactului sindromului „globul micşorat” şi-au câştigat legitimarea foarte recent.
În concordanţă cu Freud, experienţa timpurie determină cât de puternic ar putea să fie EUL (personalitatea). Personalităţile slabe nu pot amâna satisfacţia. Personalităţile puternice admit receptarea de energie din mai multe surse şi printr-o dispersare plină de şiretenie reţin cantităţi mari de energie pentru o valorificare a ei în satisfacerea instinctului.
Personalitatea care spune – DA – eu-lui obiectiv – aşa cum Freud l-a conceput şi gândit nu constituie un prieten, pentru că formaţia sa este inspirată din social şi asa numita realitate pe care o recunoaşte nu este altceva decât complexul cultural de durată care o formează (are influenţă formativă) în primul rând.
Pentru Freud EUL este o acumulare de încleştări sau conflicte între instinct şi societate. Lumea pe care acest EU simte că trebuie să o dorească este compusă din minciuni şi iluzii materializate în legi. Societatea însăşi este un set structurat de indivizi, care au fost deformaţi social. Freud este categoric în acest sens. Nici măcar membrilor unei gloate nu li se permite să scape într-o anonimitate colectivă. Cu toţii trebuie să regreseze în acelaşi fel.
Gândiţi-vă la colosala brutalitate, cruzime şi lipsă de umanitate, care are acum tendinţa să se împrăştie peste toată lumea civilizată. (Freud scrie acestea referindu-se la Primul Război Mondial).
Credeţi într-adevăr că o mână de vânători fără principii şi corupători de oameni ar fi putut avea succes în diseminarea acestui rău latent, dacă milioanele care i-au urmat nu au fost şi ei vinovaţi la rândul lor?
Comunicarea agresivităţii şi ideologiei
Programele politice, promovând o ideologie sunt inerente în mişcările ce au fost etichetate ca „teroriste”. Ideile, conceptele şi principiile doctrinelor teroriste servesc drept funcţiuni psihologice la fel cum ideile religioase organizează şi mobilizează credincioşi. Astfel, ideologia serveşte ca şi elan vital atât pentru mişcare cât şi pentru membrii ei.
Importanţa ideologiei constă în importanţa ei de a crea şi comunica idealuri între membrii grupurilor. Credincioşii sunt în stare să îşi aprecieze condiţia politică, precum şi perspectivele ei în viitor. Astfel, ideologiile facilitează mobilizarea indivizilor cu aceleaşi principii politice.
Din punct de vedere psihologic se poate afirma că semnificaţia ideologiei în mobilizare nu constă în faptul că îl condiţionează pe individ să facă ceva sau să-l provoace într-o anumită direcţie de acţiune, ci ideologia îl motivează pe individ în a întreprinde ceva.
O trăsătură majoră a ideologiei este conştiinţa istorică pe care o diseminează între ei cei care îmbrăţişează cauza. Desigur, „istoria” încorporată în reprezentările ideologice ale societăţii conţine o concentrare distinctă, referitoare la schimbare, în acest context schimbarea reprezintă în mod caracteristic, apariţia şi dezvoltarea unor noi diferite constelaţii specifice unor condiţii promovate de sistemul de credinţă. Ideologia poate să nu fie recunoscută în mod oficial. Există o ideologie a parvenitismului, a corupţiei fără scrupule care iată, prin unele locuri te face să nu deosebeşti stânga de dreapta să instituie de fapt, partide de găşti, nu de ideologii, sau a ideologiei „de gaşcă”, „de bazaţi”.
Schimbarea poate de asemenea să constituie o bază a distorsiunilor şi paranoiei. Necesită un timp îndelungat, găsirea explicaţiei, de ce oamenii de pretutindeni nu au încredere în guvernele lor. Din această perspectivă modul în care este creat viitorul, este puternic marcat de felul în care sunt percepute prezentul şi trecutul. Iar viitorul şi succesul Poliţiei este indispensabil legat de interacţiunea unor factori şi forţe multiple care subscriu nu numai Dreptul Penal, ci şi legislaţia şi mecanismele autoreglatoare ale mass-mediei, modelul oferit comunităţii şi în special tinerilor de factorii politici şi sociali reprezentativi, de modul de comunicare al agresivităţii în „satul global” care tinde să devină planeta. Cât despre importanţa autoreglării şi schimbării în sine a instituţiei, a adaptării şi racordării sale la contemporaneitate aş face apel la declaraţia unui ministru german: ”Cei mai eficienţi vectori electorali ai mei au fost agenţii de poliţie care au asigurat ordinea şi siguranţa comunităţii.” E greu să îi contrazici pe nemţi.
Referinţe bibliografice
– Abric, Jean-Claude Psihologia comunicării – Bucuresti, Editura Polirom, 2002.
– Gray , Gray – ”Barbatii sunt de pe Marte , femeile sunt de pe Venus”, EdituraVremea, Bucuresti, 1998
– Kapferer, Jean-Noel, Zvonurile, Bucureşti, Humanitas, 1993
– Le Bon, Gustave, Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Anima, 1990
-R.V.Joule&J.L.Beauvois:”Tratat de manipulare”, Editura Antet, Bucuresti 1999
-Pease, A., Limbajul Trupului, Bucureşti, Polimark, 1995
– Tănăsescu ,Antoaneta Tănăsescu Strategii ale comportamenului european – Bucureşti, colecţia Collegium, 2003
