Istoria şi istoricii Clujului – de la Jakab Elek, autorul, la Varga Attila, traducătorul

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedin

Istoricul Varga Attila este absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii „Babeş‑Bolyai” din Cluj-Napoca, Doctor în Istorie şi Cercetător Ştiinţific al Academiei Române. A dus la bun sfârşit tradu­cerea în limba română a primei părţi din lucrarea mo­numentală a lui Jakab Elek, „Istoria Clujului”, apărută la Editura Şcoala Ardeleană. Cartea tratează pe­rioada cuprinsă între anii 1690 și 1701. Profitând de acest eveniment, dar luând în calcul şi prezenţa activă a tânărului istoric în viaţa culturală a cetăţii, l-am provocat la un dialog:

Varga Attila

Cum v-aţi caracteriza în două fraze?
Varga Attila: Întâi de toate, aş dori să mulţumesc pentru această ocazie aparte, de oferi un interviu Buletinului de Mănăştur. Nu spun aceasta din com­plezenţă, mai ales că există o poveste mai specială care mă leagă de acest cartier, unde am locuit într-una din cele mai frumoase şi mai pline perioade din viaţa mea. Erau anii frumoşi ai stu­denţiei mele, atunci când eu, maghiar din Banat, am stat în casa unor români inimoşi, mănăştureni din moşi strămoşi. Nu am cum să uit acele zile când, stând împreună la aceeaşi masă, ne-am apropiat mult, astfel că acea conexiune familială există în su­flete şi azi, chiar dacă oamenii minu­naţi despre care vă spuneam nu mai sunt printre noi. Ei obişnuiau să îmi spună, în serile lungi pe care le petre­ceam povestind, faptul că cel care vine în Mănăştur, bea apă din Cluj şi îşi urmează cu pasiune vocaţia nu va mai pleca de aici niciodată. În consecinţă, cu permisiunea dvs., aş rămâne cu caracterizarea mea în acest registru pe care mi l-au conturat tocmai cei ce mi-au oferit cândva ospitalitatea lor: un Om care îşi urmează vocaţia cu pasiune, pentru că, întâi de toate, a descoperit că îi place să construiască punţi trainice între oameni, culturi şi idei deopotrivă.

Jakab Elek

V-aţi „înhămat” la o traducere impre­sionantă, la transpunerea în lim­ba română a lucrării „Kolozsvár Története” – istoria Clujului, publicată la Budapesta în 1888. Cine a fost autorul lucrării – Jakab Elek – şi ce perioadă cuprinde acest volum?
Varga Attila: Jakab Elek, care a scris cea mai amplă şi mai bine documentată Istorie a Clujului din toate timpurile, a fost un reputat istoric maghiar de con­fesiune unitariană, membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe şi, toto­dată, unul din părinţii fondatori ai Arhivelor Naţionale Maghiare. Cu alte cuvinte, el a rămas în conştiinţa con­temporanilor săi ca un titan al istoriografiei maghiare de la mijlocul veacului al XIX-lea, un om erudit cu o minte deschisă, în fapt istoricul pe care românii din Transilvania l-au apreciat şi l-au respectat cel mai mult. Este suficient să spun că Jakab Elek a păstrat o legătură strânsă cu intelectualitatea românescă, fiind ales Membru de Onoare al Asociaţiei Transilvane pen­tru Literatura Română şi Cultura Popo­rului Român. A scris mult despre români, a fost mereu interesat de ceea ce publicau istoricii români din Transilvania astfel că a şi reuşit, de-a lun­gul timpului, să construiască cea mai solidă punte de legătură între cultura maghiară şi cea românească. Istoria Clujului, pe care a redactat-o în aproape două decenii în trei volume masive a câte 1000 de pagini fiecare, este, aşa cum menţionam deja, cea mai bună şi mai completă istorie a acestui oraş din câte s-au făcut vreodată. Firul evenimentelor porneşte din perioada romană şi se încheie cu revoluţia de la 1848-1849. Altfel spus, reputatul istoric a oferit contemporanilor, dar şi posterităţii peste 1000 de ani de istorie. Este o lucrare masivă în care se regăsesc, în egală măsură, românii, maghiarii, germanii, evreii, deci o istorie a punţilor de legătură între culturi, care poate servi drept model chiar şi azi. Mi-am asumat provocarea traducerii acestei lucrări în limba română, întrucât, după 100 de ani de la apariţia sa, era vremea ca ea să poată fi citită şi în limba română. Am început cu volumul al III-lea care tratează istoria Clujului din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi până la revoluţia paşoptistă. Primul volum al traducerii, care va fi lansat pe data de 15 noiembrie anul în curs, se referă la intervalul 1690-1701. Dat fiind faptul că este o lucrare masivă de peste 1000 de pagini, m-am văzut nevoit să lucrez metodic. Este un proiect de lungă durată, dar care merită făcut, pentru că, întâi de toate, Clujul o merită cu prisosinţă….

Din discuţiile avute în cadrul întâlnirilor organizate de „Vechiul Cluj”, am tras concluzia că această traducere este una esenţială pentru cunoaşterea oraşului nostru. Puteţi detalia?
Varga Attila: Într-adevăr, este o tra­ducere esenţială pentru cunoaşterea trecutului acestui oraş. Şi dacă tot am ajuns în acest punct, aş dori să îmi permiteţi să-mi exprim gratitudinea pen­tru colegii de la Asociaţia „Vechiul Cluj”, care m-au ajutat să întocmim acest plan de lucru care va fi unul pe durată lungă. Aceeaşi recunoştinţă o exprim şi faţă de Primăria Municipiului Cluj-Napoca, care a decis să ofere un suport generos derulării acestui proiect. Aşa cum vă spuneam deja, lucrarea lui Jakab Elek despre trecutul „Oraşului Comoară” este una de referinţă, cum nu s-a mai scris alta până acum. Vorbim despre un veritabil tratat care acoperă peste 1000 de ani de istorie a oraşului. Cartea este una preţioasă şi pentru aceea că sursele primare de arhivă pe care le-a folosit autorul s-au pierdut, din păcate, din cauza vitregiei vremurilor. În atare situaţie, cine vrea să ştie în detaliu ce s-a întâmplat în istoria aces­tui oraş trebuie neapărat să citească această capodoperă istoriografică. Este însă o problemă: bariera de limbă. Chiar dacă „Istoria Clujului” a văzut lumina tiparului acum un secol, ea nu a fost accesibilă multora, deoarece este foarte greu să-l citeşti pe Jakab Elek în maghiara de secol XIX. Stilul narativ al autorului este unul greoi, presărat cu numeroase citate care au fost extrase din documente de arhivă care s-au pier­dut în timp. Apoi, limba literară utilizată de către narator este plină de arhaisme şi expresii care nu se mai folosesc azi, ceea ce îngreunează mult traducerea în sine. Dar ea merită făcută şi pot să spun că, dincolo de plăcerea de a traduce, mai este un aspect care îmi dă elan în această muncă a mea. Acum un secol şi mai bine, intelectualitatea ro­mânească din Transilvania, în lu­mi­na unei strânse legături create, i-a propus lui Jakab Elek ca una din cărţile sale, cea despre românii de pe Pământul Crăiesc, să fie tradusă şi în limba română. Traducerea în sine s-a făcut la vremea respectivă, mai mult decât atât, ea a ajuns şi pe masa Aca­demiei Maghiare de Ştiinţe. Mă bucur să ştiu că istoria se repetă după 100 de ani. De data aceasta, un maghiar este cel care traduce în limba română o istorie a Clujului care va ajunge pe masa Academiei Române. Faptul în sine că toate acestea se întâmplă de anul Centenar mă face să spun ceva de gen: Iată de ce istoria poate fi cu adevărat frumoasă! Iată că istoria poate să unească oamenii şi nu să-i despartă.

În afară de „Istoria Clujului”, volum publicat în 1974 sub redacţia Acad. Ştefan Pascu, nu am întâlnit altă lucrare dedicată acestei teme. E lucrarea publicată sub lupa comunistă atotcuprinzătoare sau nu mai avem istorici curajoşi care să transpună trecutul dintr-o perspectivă echilibrată?
Varga Attila: V-aş invita, întâi de toate, să nu fim prea duri cu „Istoria Clujului” publicată în anul 1974 de către Academicianul Ştefan Pascu. Fi­reşte, ea conţine numeroase greşeli şi este deficitară din multe puncte de ve­de­re, punând în lumină, prin limbaj şi me­todă de lucru, tocmai scrisul isto­ric din perioada regimului de tristă amin­tire. Dar dincolo de balast, putem găsi şi acolo informaţii utile. Atât a putut au­torul la vremea respectivă. El a creat o sin­teză ce poate fi utilizată ca punct de pornire pentru alte cercetări care să fie mai consistente şi mai bune. Subscriu şi eu la ideea că este foarte dezarmant că, de atunci şi până acum, nu a mai apărut o nouă Istorie a Clujului. Nici nu este uşor să scrii aşa ceva, mai ales că – vă spuneam deja – cele mai multe dintre sursele de arhivă de care am avea nevoie s-au pierdut în bună măsură. Legat de istoricii curajoşi despre care mă întrebaţi şi care ar putea să transpună trecutul într-o perspectivă echilibrată, ei bine, începe să fie o mare problemă şi cu aceştia. Dar nu pentru că nu există, ci tocmai pentru că sunt din ce în ce mai rari… Şi sunt tot mai rari, întrucât este o diferenţă uriaşă între felul în care se pregăteau istoricii de altădată şi cei de şcoală nouă. Să vă dau un exemplu trist. Astăzi, curricula universitară a eliminat aproape complet paleografiile, studiul limbilor vechi (latină, maghiară, germană, slavă, chirilică) care te ajută să descifrezi documentele vechi. Dacă nu ştii să citeşti sursele de arhivă, cum scrii istoria?! Ştim deja cu toţii că Transilvania este un spaţiu multietnic şi multiconfesional. Ca să poţi înţelege trecutul acestei provincii, trebuie să cunoşti limba izvoarelor. Nu mai avem specialişti care să ne înveţe să citim în germana gotică, în maghiara de secol XIX şi atunci ce scriem noi de fapt? Ceea ce pricepem, dacă pricepem, făcând abstracţie de alţii… Şi uite aşa apar istoriile paralele: românii scriu istoria lor, maghiarii pe a lor, saşii pe a lor şi ne mirăm că lucrări fundamentale pre­cum cea a lui Jakab Elek nu a fost tra­dusă niciodată timp de un secol, chit că ea interesează pe toată lumea. Cred că trebuie să lucrăm mai des îm­preună, să ne traducem reciproc lucrările de referinţă, deoarece numai aşa putem înţelege cu adevărat istoria Transilvaniei. Şi atunci, ca să vă răspund, nu se pune problema că nu avem istorici curajoşi care să scrie cu echilibru. Avem, har Domnului! Mai trebuie doar să lucrăm la unele competenţe care să ne permită să ne apropiem mai mult unii de alţii…

Ce înseamnă azi memoria documentelor? Unde sunt şi cine are acces la documentele care spun istoria Transilvaniei?
Varga Attila: La documenele care spun istoria Transilvaniei au acces cei care ştiu unde să le caute şi cum să le pună în valoare. Cred că, între cele două aspecte, este un echilibru deli­cat… Nu va fi niciodată o problemă să găseşti comori de arhivă, depinde doar de ceea ce vei face cu ele după ce le găseşti. Memoria documentelor este, simbolic vorbind, o poartă deschisă spre o altă lume, aparent pierdută. Ea este spaţiul în care vei întâlni locuri, evenimente şi oameni ce pot fi un reper chiar şi în ziua de azi. Dacă ştii să aduci toate acestea în prezent, să înveţi din tot ceea ce îţi este dat să întâlneşti, iar mai apoi să oferi şi altora din toate acestea, ei bine, abia atunci poţi spune că ştii să asculţi memoria documentelor, abia atunci înţelegi cu adevărat istoria…

V-am urmărit în ultimul timp povestind despre oameni care au însemnat ceva în istoria universală – să-l amintim, de exemplu, pe Janovics Jenő. Şi totuşi, aceştia par a fi necunoscuţi atât pentru cei mai tineri, cât şi pentru cei mai în vârstă. Cum explicăm, cum le putem salva memoria?
Varga Attila: Da, este într-adevăr o satisfacţie să descoperi în istoria lo­cului oameni excepţionali care au dus renumele acestui oraş până la capătul continentului şi nu numai. Janovics Jenő, creatorul Hollywood-ului Transilvan, despre care aţi pomenit, este un minunat exemplu în acest sens. În povestea lui de viaţă se află şi răs­punsul la întebarea pe care mi-aţi adresat-o: cum să le salvăm memoria? Janovics Jenő, la fel ca şi Jakab Elek sau George Bariţiu au fost căutători neobosiţi în lumea arhivelor şi cred că această pasiune a lor pentru comorile pier­dute este cumva şi un testament lăsat poste­rităţii. În acest secol al vite­zei, trebuie să gă­sim răgazul de a ne opri dintr-o goană ne­bună pentru a căuta, cu răbdare, timpul „pierdut”. De-a lungul anilor, mi-am întărit convin­gerea că Transilvania are mul­te comori care abia aşteaptă să fie scoa­se la lumină. Singura pro­vocare este să ştim să depăşim noi bariere invi­zibile – confesionale sau etnice- de aşa manieră, încât să avem curaj să căutăm la alţii şi să-i lăsăm şi pe alţii să caute şi să găsească la noi. Câtă vreme ne descoperim împreună trecutul şi ni-l împărtăşim cu în­credere, salvăm comori nepreţuite…

Aţi abordat o temă ce poate fi marcată ca fiind sensibilă – Ideea Superiorităţii Naţionale Maghiare (1880-1918). Putem încadra această temă la eliminarea miturilor din istorie, la recunoaşterea greşelilor. Avem o abordare similară legată de superioritatea românilor?
Varga Attila: Înainte să abordez această temă a superiorităţii naţionale maghiare în cadrul cercetărilor mele dedicate istoriei francmasoneriei din spaţiul Transilvaniei şi al Europei Centrale, am tradus, din limba engleză în limba română, o carte celebră a unui reputat profesor de la Universitatea din Oxford. Este vorba despre Marius Turda, unul din cei mai buni specialişti la ora actuală în problematica naţiona­lismului şi a rasismului din spaţiul central european. Cartea Domniei Sale, sugestiv intitulată „Ideea superiorităţii naţionale în Imperiul Austro-Ungar”, a apărut, iniţial, în Statele Unite ale Americii, la New York, în anul 2008, dar nu a fost niciodată tradusă în limba română, iar în cea maghiară cu atât mai puţin. Autorul, originar din Maramureş, dar cu studii la Bucureşti, Budapesta şi Oxford, a făcut o analiză pertinentă şi echilibrată în legătură cu modul în care a evoluat naţionalismul maghiar de la faza sa culturală la cea rasială, mai ales după anul 1880, generând, în final, o idee a superiorităţii naţionale maghiare care a divizat mult spiritele în monarhia dualistă. Această idee a provocat o reacţie în lanţ, astfel că ea a apărut nu doar la maghiari, cât şi la români. Cel mai înfocat susţinător al ei a fost marele patriot român A.C. Popovici, autorul celebrei lucrări „Statele Unite ale Austriei Mari”. Am ales să traduc această lucrare a profesorului Turda, pentru că este prima de acest gen care analizează, cu echilibru şi detaşare, problematica naţionalismului din Europa Centrală care a generat o prăpastie de netrecut între elita ma­ghiară şi restul naţionalităţilor, con­ducând, în final, la devoluţia dublei monarhii. Dacă doriţi, este un mod de a privi istoria într-o altă cheie, ajutându‑ne, astfel, să ne cunoaştem mai bine trecutul şi implicit pe noi înşine…

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedin