Underground în Mănăştur. RONE DAMASC: „Vreau să ri­dic Clujul şi Mă­năş­turul”

FacebooktwitterredditpinterestlinkedinFacebooktwitterredditpinterestlinkedin

#tânărînMănăştur: L-am descoperit de ceva vreme, căutând de-a valma pe youtube muzica adolescenţilor. “Reprezint Cluj-Napoca”, “Băiat de cartier”, “Ursuleţu’ meu”, “Underground de Cluj-Napoca” sau “Mănăştur” sunt câteva din piesele ce mi-au atras atenţia asupra unui tânăr ce-şi caută calea. Un adolescent ce a găsit un mod de a exploata o “zonă întunecată” a străzii. Muzica străzii, rap‑ul, îşi găseşte în Rone Damasc (Ghirca Alex Sebastian – numele real), la cei 19 ani ai săi, un reprezentant format, ce-şi aşteaptă şansa pentru a exploda.

“Că asta nu-i rap american,
nu-i făcut în Bronx
E făcut în Mănăştur,
nu pot spune că-i lux
Sunt betoane româneşti,
cu artă stradală
Se mai ascultă under,
situaţia-i clară”

Am discutat cu Rone Damasc şi împreună am pătruns în lu­mea străzii, aşa cum o vede azi un adolescent. Am primit răspunsuri surprinzătoare la întrebări directe, într-un dialog neprelucrat pentru a vă oferi o formă cât mai clară a “străzii”.

„Sunt RONE DAMASC. Ascult RAP de la şase ani, de când am descoperit trupa BUG Mafia. Prin clasa a VII-a – a VIII-a, dorinţa mea de a face muzică a început să prindă contur. Atunci am început să fac ver­suri, dar erau mai naşpa, foarte naşpa. Lumea îşi cam bătea joc de mine, ziceau că nu o să reuşesc să fac nimic cu treaba asta, că e greu. Dar asta m-a motivat să le demonstrez că pot. Azi am reuşit şi vreau să fac asta până ajung între scânduri”.

Reporter: Albume, piese…
– Aveam un mixtape scos. Al doilea mixtape intitulat „RONEsciada” e on-line de puţină vreme. În cei cinci ani am lansat aproape o sută de piese. Am fost şi la X-factor şi Românii au ta­lent¨, dar «nu a trebuit» să merg mai de­parte. Dar eu vreau să‑mi depăşesc limitele.

«E vorba de Mănăştur, dă din cap pe rap, hai
Să dăm o tură prin cartier, ce mai stai? hai
E vorba de Mănăştur, în alb-negru
O „U”nică iubire, tot respectu’»
RONE DAMASC – Mănăștur

Cânţi despre Cluj, despre Mănăştur. De ce?
– Vreau să ri­dic Clujul şi Mă­năş­turul pe pla­nul hip hop, vrea să fac ceea ce numai Bu­cu­reş­tiul a reuşit, să fie şi Clujul tare în in­dustria asta, să aduc calitate în videoclip, în ver­suri. In­dus­tria muzicii e în Bucureşti, aco­lo a plecat şi Vescan. Şi până să plec şi eu, vreau să ridic oraşul meu prin hip hop.

Ce înseamnă un „videoclip de calitate”?
– Un videoclip care să te inte­re­seze, să-ţi placă când îl vi­zionezi, să te pună în tema piesei, să nu fie monotonie. Până acum am lucrat singur, singur mi-am făcut piesele, videoclipurile, sin­gur am cân­tat. Chiar dacă am avut câteva colaborări, mai mult singur am făcut totul. Învăţ încă să-mi fac partea in­stru­mentală.

Ce spune familia ta?
– Familia mea? Nu pot spune că au fost încântaţi de la început. Ascultam de mic hip hop, şi cenzurat şi necenzurat. Uneori părinţii îmi spu­neau să dau boxele mai încet, că genul ăsta de muzică nu e bun pen­tru mine. Dar am vrut să simt eu şi să-mi dau seama singur dacă sau de ce nu e bună muzica asta. Pe stradă am învăţat anumite chestii pe care nu le-am învăţat de la şcoală, şi mu­zica hip hop mi-a creat o altă viziune despre lume, pe care şcoala nu a reuşit să mi-o impună.

Ce înseamnă strada? Viaţa pe stradă?
– Strada e viaţa în car­tier, în­tre blocuri. Mi-a plă­cut să am tan­­genţe cu ori­ce fel de oa­me­ni, cu mate­ma­­ticieni, cu to­­ci­lari, cu con­­su­ma­tori de dro­guri sau „ba­ga­bon­ţi”. Mi-a plă­­cut să las loc de bună zi­ua oriunde am umblat. Mi-am câştigat res­pec­tul prin muzică. Trebuie să fii cu ochii în patru, să ştii când să taci, când să vorbeşti, să ştii să‑ţi vezi de treaba ta. Aşa o să fii respectat.

Ce este respectul pentru un adolescent?
– Respectul când eşti adolescent: să fii băieţaş în cartier, să nu fii cu nasul pe sus, să nu fii arogant…

E un lucru care ar trebui să ne înspăimânte?
– Nu. Sunt două tipuri de go­lani, golani finuţi şi golani ghiolbani. Sunt o grămadă de ghiolbani care au făcut trei luni de box şi se cred cineva, vin şi se leagă de tine pe stradă, cocalari. Şi există un anumit tip de băiat care poate să-i împace pe zece de exemplu. Ăsta-i un băiat finuţ. E un băieţaş care-şi deschide gura doar când e atacat. El ştie ce e bine şi ce-i rău. Cam asta e treaba printre blocuri, nu numai în Mănăştur. Un băieţaş de cartier nu e un infractor.
Conflicte în cartier au fost, am avut confruntări, da’ nu cu băieţii din cartier. Au fost conflicte cu alte cartiere. În momentul în care mă îmbrac larg, după moda veche din hip hop, ras în cap, cu barbă şi cu tatuaje, foarte multă lume îşi spune: ăsta e depravat, probabil e drogat, fură, dă în cap şi aşa mai departe. Eşti catalogat fără rost, pentru că judecă o copertă fără să înţeleagă conţinutul, iar eu care am crescut de mic prin tot felul de anturaje am învăţat să nu judec oamenii după aparenţe. Un băieţaş nu e un infractor. E un gentleman care a crescut în cartier. Un golan crescut în cartier se va descurca fără probleme în “lumea bună”, un băiat de bani gata nu va face faţă vieţii din cartier, dintre golani.

Ce-i lipseşte cartierului din punctul de vedere al unui tânăr?
– După mine, Mănăşturului nu-i lipseşte nimic. Avem terenuri de fotbal, de baschet, avem licee, magazine. Avem şi ziar. E un cartier cu multe plusuri. Avem sala de spectacole la Cinema Dacia, unde colegi de ai mei au făcut beat-box sau au cântat rap la Ai ta­lent în Mănăştur. Îmi place co­munitatea asta, îmi place ce se organizează în fiecare an la Zilele Mănăşturului, pe lân­gă Zilele Clujului. Alea nu prea mă interesează pe mine. Iubesc cartierul ăsta. Mi-am făcut multe cunoştinţe şi fără să vreau. Îmi spuneau: “te ştiu de pe youtube”. Şi de acolo s-au legat multe prietenii faine.

„După părerea mea, rap-ul trans­mite cel mai bine realitatea. Pentru că nu se cântă numai despre viaţa de cartier. Se cântă despre familie, despre iubire, despre amintiri, femei, bani şi maşini. Exprimă cel mai bine viaţa, realitatea, pentru că versurile constituie baza, contează să transmită o stare”.

Are tehnologia astăzi vreun rol în viaţa tinerilor?
– În ziua de azi, pentru majo­ritatea adolescenţilor, pentru tineri, tehnologia e totul. Are cel mai mare impact. Fără tele­fon mobil, fără calculator, fără jocuri, fără youtube, fără industria porno ar fi nişte oa­meni agitaţi care nu ştiu ce să facă. Sunt dependenţi de tehnologie. Poţi să găseşti tot ce vrei pe internet: şi bun şi rău. Depinde cum ştii să manevrezi tehnologia. Mai e şi “deep web”, unde găseşti o grămadă de chestii, pe youtube sau google la fel. Dacă eşti instabil psihic, nu intra, mai bine, sau nu-ţi trage cablu la internet.

Ce faci zi de zi în afară de muzică?
– Anul trecut m-am lăsat de rugby. Aproape patru ani am făcut rugby la Universtatea Cluj. Atunci îmbinam sportul cu muzica. Am lăsat rugbyul pentru că anumite probleme de sănătate nu-mi mai permit să mai practic acest sport. Ies cu prietenii, sau la un film, dar muzica îmi ocupă cel mai mult timp. Mereu sunt cu căştile pe urechi, îmi pierd nopţile scriind versuri, lucrând la piese. Muzica e viaţa mea şi asta mi-am şi tatuat-o în piele.

Proiecte în lucru?
– Urmează să am o colaborare cu domnul Nelson Mondialul. Vrea să mă ajute să apar într-un videoclip cu dânsul, într-o piesă de stradă. Şi el ascultă hip hop, e greu de crezut, nu doar muzică lăutărească. Are un canal video foarte cunoscut, e ca un vloger cu milioane de vizionări la piesele pe care le-a scos. Lucrez la o piesă de stradă pe care să o fac împreună cu prieteni de-ai mei de etnie romă, cu săbii, cu pistoale, să fie de toate ca recuzită. Eu am două piese despre maşini – “Ursuleţul meu” şi “Pisicuţa mea” – care au cel mai mare impact pe youtube. Urmează un videoclip profi cu şi despre maşini, am primit multe mesaje de la oameni din alte oraşe care vor să vină cu maşinile lor ca să mă ajute să fac acest video.

Ai înregistrat un videoclip cu versuri despre Universitatea Cluj…
– De ce am ales să cânt despre Universitatea Cluj? De mic am crescut cu formaţia asta. Tatăl meu a fost jucător de fotbal la U. Am intrat de mic în spiritul ei, am învăţat să iubesc Universitatea, am înţeles ce înseamnă echipa asta. Şi Puya e U-ist. Mie nu-mi place neapărat fotbalul, eu sunt cu rugby-ul, dar îmi place spiritul de echipă şi Universitatea. Când am dat jos tricoul Universităţii de pe mine am plâns. Normal, păstrez tricoul cu “U”.

Interesantă lume dezvălui…
– A spus Tataia într-un interviu: cineva a intrat în Pantelimon şi a întrebat – unde e toată acţiu­nea din piese? La fel e şi cu Mănăşturul, auzi în piese că băieţii de cartier te iau la bătaie de vii peste ei şi te întrebi unde-s toate astea. Asta-i chestia, noi suntem băieţi finuţi, ne vedem de treaba noastră. Aia cu unde e, vino şi ne ameninţă şi ai să vezi atunci unde e, pentru că nouă nu ne prea place poliţia. Mănăşturul din vremuri a fost un cartier de temut. Prieteni de ai mei, când au conflicte, stau liniştiţi aici că celor din alte cartiere le e frică să vină la scandal în Mănăştur. E un car­tier mai agitat faţă de Grigorescu, de Gheorgheni. E periculos pentru ăia care se bagă în seamă degeaba, unde nu le fierbe oala. Pentru tine, pentru oamenii ăştia care stau la terasă nu e periculos. Umblu pe stradă şi nu mă leg de nimeni. Dacă te legi de mine, leagă-te de mine, dacă vii cu încă cinci, stai puţin. Că băieţii îs aicea, între blocuri, mai sus.

Cum te văd copiii, ca pe-o sperietoare sau ca pe un exemplu?
– Pot să-ţi arăt câteva date de pe youtube de pe canalul meu: vârsta celor care mă ascultă – în­tre 18-24 ani sunt 47%. Şi peste 65 de ani sunt oameni care mă ascultă. Ce mă uimeşte, de exemplu, în ultimele 60 de mi­nute în timp real, canalul meu a fost accesat în România, Marea Britanie, Spania, Italia şi Germania. Practic de românii care-s plecaţi din ţară care duc dorul oraşului. Copiii de 14-15 ani mă văd ca pe o vedetă. Sunt om ca toată lumea, nu mă vede nimeni rău, toţi fanii mei cred că voi ajunge sus, la Bucureşti. Dacă mâine mi s-ar oferi o şansă să plec, aş pleca.

Cum te poate sprijini comunitatea pentru ca visul tău să se împlinească?
– Din partea cartierului am sus­ţinere. Nu aştept să văd oraşul plin de afişele mele. Poate pu­ţin mai multe invitaţii în spec­tacole.

Ce vor adolescenţii de azi?
– Ce vor? Bani, maşini. Visele se schimbă doar în forma lor. Lumea se schimbă, caută dis­tracţie, bani, independenţă. Contează ce faci ca să obţii ce ai, să fii om să ai pe meritul tău, dacă ajungi să faci bani cinstit şi să cumperi şi tu copiilor tăi, dar să-i educi în primul rând. Nu poţi să zici că eşti independent că ţi-au cumpărat părinţii tăi un porche, dar tu nu ai făcut nimic pentru el. Eu le mulţumesc părinţilor mei – dacă nu erau ei nu ajungeam să fac muzică. Cine mă ajuta să-mi cumpăr calculatorul, căştile, staţia? Când voi fi pe banii mei, voi fi independent, dar n-am să‑mi uit părinţii. Să fii golan în cartier e o etichetă, dar e şi o luptă. O luptă pe care depinde cum ţi-o faci. Ai grijă ce faci, să nu ajungi să dormi pe străzi, să vinzi din casă ca să-ţi cumperi droguri. Sunt încercări la care viaţa de cartier te supune. Sunt poveşti de stradă din care poţi învăţa ce e bun, lăsa de-o parte ce e rău.

Ce sfaturi ai pentru ceilalţi?
– Pentru oamenii mai bătrâni? Să nu iasă din casă după ora 12 noaptea în zona Parâng – Clăbucet şi pe Mehedinţi (râde zgomotos). Nuuuu, glumesc. Să aibă grijă de ei, eu lupt să fac cartierul ăsta cunoscut şi vreau să-l iubească la fel de mult cum îl iubesc eu şi să-l susţină şi pe el şi pe mine în acelaşi timp.

FacebooktwitterredditpinterestlinkedinFacebooktwitterredditpinterestlinkedin