La o distanță de câteva zeci de metri de capătul blocului nostru din Mănăștur, de pe Grigore Alexandrescu, nr. 7 era gardul de plasă de sârmă, la înălțime de vreun metru, al școlii generale nr. 17, cred.
Într-o vară a apărut o echipă de muncitori, care a început să renoveze clădirea și au ajuns și la bitumarea acoperișului de tip bloc. La faza asta am fost atrași de cazanul din curte, în care era lichefiat bitumul, vroiam să ne facem buzdugane, ca tot războinicu’, ce mai… Doar că unul dintre muncitori nu prea era de acord cu inițiativa noastră de a ne construi arme și a strigat ceva la noi de pe acoperiș. Ce i-am răspuns, nu mai știu, dar sunt absolut sigur, că nu l-am înjurat. Oricum, văzându-l cu spume la gură – precis n-a fost niciodată copil, nu știa ce însemnătate avea acest lucru -, ne-am ridicat tabăra și dădeam să părăsim acele locuri dușmănoase.
Cum, cum nu, nu avusesem vreme destulă să ajungem până la gard, că și apăruse omu’ în spatele nostru! Atunci să vezi fuga, care-ncotro, împrăștiați în cele trezeci și nouă de puncte cardinale, sau câte am găsit pe moment! Și ca făcută, matahala s-a găsit să mă ia pe mine în colimator și să vrea să-și verse nervii pe educarea mea. Sigur că n-am stat să-l aștept, sunetul nu prea melodios al vocii lui nu-mi promitea nimic plăcut, așa că tule-o! am luat direcția gardului, iar când am ajuns la el mi-au intrat reflexele în lucru și am făcut o săritură a hoțului, de și azi mă gândesc cu mândrie la acele mișcări, la acel avânt, care aproape că m-a propulsat în văzduh, atât de eteric mi se păruse în acea clipă! Ajungând cu tălpile pe teren neutru, mi-am dat seama, că nu e suficient, așa că am ușchit-o înspre blocul nostru, trecând pe lângă scara a IV-a, luând-o peste gardul viu și iarba din fața ei, apoi am zburat prin fața intrării de la scara a III-a, ajungând în dreptul gardului nostru viu și intrând aproape ca în desenele animate sau în stil Chaplin pe aleea, care mă ducea spre poarta scăpării, intrarea noastră, de la scara a doua a blocului! Am reușit să deschid poarta din fier cu sticlă printr-o mișcare de smulgere, de care și un halterofil ar fi fost mândru, am sărit în interiorul, care era deja teritoriul meu, dar abia am reușit să sar peste cele trei trepte, care se găseau în fața panoului cu cutiile poștale, ca să ajung la scările ce duceau spre etajele superioare și spre pivniță, că m-a prins omul, ce se comporta ca un leu rănit în mândria lui de către un animal inferior, de nu-l interesa nimic altceva, decât să se răzbune! Și să auzi atunci cât de bine mi-a prins, că la școală, la orele de cor, am fost învățat cum să-mi folosesc vocea: am dat afară din plămâni tot aerul existent, iar cu ajutorul coardelor vocale l-am transformat în cel mai puternic sunet, pe care l-am scos vreodată din mine: MAMAAAAAAAAA !!!!!!!
Da, Bunica paternă, Mama, cum îi spuneam, era la noi, în vizită, pe moment lucrând ceva prin casă, părinții nefiindu-mi acasă, iar cel mai bun lucru în acel moment a fost faptul că locuiam la parter. Să fi văzut cât de repede a apărut în fața ușii, să fi văzut cum a înghețat totul în matahala aceea de om, când a văzut-o pe Mama, care în clipele acelea se transformase în cea mai puternică ființă de pe întreaga Terră, apărându-și nepoțelul de 11-12 ani, să-l fi auzit cum încerca să se justifice pentru faptul că m-a vânat de-a lungul drumului meu de scăpare spre casă și cum a tăcut și a făcut cale-ntoarsă „bătut” de către bătrânica înaltă de doar 1,60, dar plină de o putere, pe care nici ea nu știa că o avea ascunsă prin ființa ei, dar care i-a venit în ajutor atunci, când a trebuit să-și apere odrasla! De atunci, când văd vreun film documentar cu animale, în care vreuna dintre ele își apără puii, o văd pe Mama, Bunica paternă, care în acea clipă a fost cel mai puternic om din întreaga lume.
