O altfel de poveste de cartier: Patrice Podină – jurnalist, părinte, rock-er, om de sport și mănăşturean

Patrice Podină este jurnalist, părinte, rock-er, om de sport și, în general, ”omul bun la toate”. Nu se teme să experimenteze și nu ascunde faptul că-i place să fie în ”lumina reflectoarelor”. Unii l-ar considera o persoană dificilă, alții ar spune despre el că e ”gură spartă”. Și poate chiar este câte puțin din toate. Are o peniţă, poate uneori, prea ascuţită și-i place să spună lucrurilor pe nume. După ce ajungi să-l cunoști, poți spune că e un om de echipă. Pentru el nu există gri, doar alb și negru. Ești cu el sau împotriva lui. Poate un pic sindicalist, dar în general e ceea ce numim un lider. Evită să se abată de la principiile proprii și trăiește în Cluj de aproape 20 de ani, jumătate dintre ei în Mănăștur.

Reporter: De ce ai ales să locuiești în Mănăștur?
Patrice Podină: Pentru că atunci când am venit în Cluj (1998), aici erau chiriile mai ieftine :)), deși pentru mine numai ieftină nu a fost prima experienţă. Dar, în timp, am luat acea întâmplare ca pe o lecţie. Este un mic capitol de viaţă care m-a întărit.

La ce te așteptai și ce ai găsit, de fapt. Care a fost prima impresie?
Patrice Podină: Mă așteptam să gasesc o garsonieră cochetă și am dat peste proprietarul ei înăuntru :)) Știu, trebuie să explic. Atunci, în 98, am decis să mă mut în Cluj. Nu mai contează contextul. Ideea este că „închiriasem” o garsonieră pe strada Primăverii, ba chiar am plătit în avans 500 de mărci germane, așa era atunci, chiriile erau în mărci sau dolari. Urma să o împart cu un băimărean de-al meu, care și el intrase la facultate. Omu’ s-a ocupat de formalităţi, a vorbit cu o agenţie, mi-a spus că e mai ieftin dacă plătim în avans pe un an. Adică economiseam 200 de mărci. Numai că în ziua cu pricina, omul a inventat o scuză, că ajunge în Cluj doar după amiază, bla-bla. Am ajuns eu pe la prânz și am aflat că garsoniera respectivă nu a fost niciodată de închiriat. Îţi imaginezi cum a început să fiarbă sângele-n mine! Sunt, totuși, maramoroșan, nu fur și am un acut simţ al dreptăţii. În fine, m-am urcat în primul tren și m-am întors la Baia Mare. Și ghici ce? De cum am ieșit din gară, cine crezi că mi-a ieșit în cale? Omul meu. A dat-o la întors, a jucat tare, dar a sfârșit rău. A fost urât, putea să se termine foarte prost povestea, dar n-a avut curajul să mă reclame. Câţiva ani, când mă vedea, se furișa printre blocuri. Apoi a dispărut, nu mai știu nimic de el, dar eu nu uit… Următoarea chirie tot în Mănăștur a fost, pe Mehedinţi :)), peste drum de fosta discotecă Atlantic.

Ce schimbări ai sesizat de atunci?
Patrice Podină: Schimbările sunt evidente. În primul rând, cartierul e mai viu. Blocurile parcă nu mai sunt așa de gri cum erau. Atunci, la sfârșitul anilor ’90, Mănășturul era doar cartierul ăla rău famat, azi mi se pare un cartier-orășel decent, cu bune și rele. Bine, atunci când am venit eu nu prea ieșeam, nici acum nu sunt un petrecăreţ, dar în timp am descoperit locuri frumoase. Parcul Colina, pădurea Făget, restaurantul Valachia, cred că e locul în care se mănâncă cel mai bine în tot orașul, discoteca Atlantic a devenit cinematograf… Lucrurile se mișcă, Mănășturul are viaţă și e frumos.

Unde-i Mănășturul din punctul de vedere al unui jurnalist?
Patrice Podină: Pff, din punct de vedere jurnalistic e o permanentă sursă de știri, dar meri­tă mult mai mult. Dacă vorbim de me­tro­politanizarea Clujului, atunci Mănășturul trebuie tratat ca un oraș mai mic, cam cum e Leganes în Spania sau Luton în Anglia. Ele fac parte din metropolele Madrid sau Londra, dar sunt orașe în sine. Seini sau Baia Sprie, orașe minuscule din Maramureș, au acest statut deși sunt departe de Mănăștur. Aici avem școli, grădiniţe, cli­nici, creșe, poliţie etc. Nu că în Seini sau în Baia Sprie nu ar fi. Cred că numai locuitorii de pe Mehedinţi sunt mai mulţi decât toţi seinenii :-). Există premise ca Mănășturul să fie un orășel, dar nu știu dacă merită din punct de vedere administrativ.

Ce-i lipsește cartierului? Ce are și nu folosește?
Patrice Podină: Mănășturul are de toate, mai puţin iden­titate. Aici trăiesc mulţi oameni va­loroși, dar câţi dintre ei spun răs­picat «sunt mănășturean»? Avem sportivi, oameni de cultură, politi­cieni, pro­fesori universitari. Toţi spu­nem «suntem clujeni»! Știu, e o ches­tie de administraţie până la urmă. Mănășturul e parte integrantă a muni­cipiului Cluj-Napoca, dă bine să spui că ești clujean. Dacă vrem să dăm identitate locului ăsta, trebuie să acceptăm că suntem mănăștureni! E primul pas spre o schimbare. Mănășturul încă mai are aura aia de cartier mărginaș, din păcate, dar nu mai e demult așa.

De ce mai locuiești în Mănăștur?
Patrice Podină: Pentru că-mi place! Pentru că, faţă de perioada în care am venit eu aici, s-au schimbat unele lucruri. Multe mai sunt de pus la punct, dar schimbările sunt evidente. Îmi place. Poate nu am eu cele mai ridicate standarde, dar nici nu aș locui într-un loc în care să nu-mi doresc.

Este jurnalistul util societății din care face parte? Este el parte a comunității?
Patrice Podină: Întotdeauna va fi! Jurnalistul este pur­tătorul de cuvânt al unei comunităţi. Oamenii așteaptă de la jurnaliști ceea ce ei nu pot să exprime, ceea ce și-ar dori să facă cunoscut lumii, dar nu stăpânesc pârghiile la îndemână, cuvintele, ideile etc. Fără jurnalism am trăi în alte epoci. Problema este că nu mai vine nimeni din urmă. Din păcate, jurnalismul este pe cale de dispariție, problemele rămân.

Te-ai implicat în sport, ai abordat partea sportivă a vieţii şi din alte perspective decât strict jurnalistic. Suntem… „Născuţi să îndrăznim”?
Patrice Podină: Categoric! Când ne naștem, suntem goi, urâţei, neajutoraţi, speriaţi. Apoi avem curajul să întindem mâna după sânul mamei, după părinţi, să ne ia în braţe. Avem curajul să împingem în picioare să ne ridicăm, să facem primul pas. Sigur, la început facem asta reflex, dar în timp, gestul reflex se transformă în îndrăzneală. Vorbeam mai devreme de identitate sau lipsa ei. Mănășturul a fost, și încă mai este considerat, un cartier dur. Era nevoie, și încă mai este, de această identitate, dar în alţi termeni. Sportul e cel mai bun ambasador, de aici și ideea de a crea un club sportiv de cartier. Dacă Mănășturul e un cartier dur, atunci trebuia un club, o echipă, cu care acest cartier să se identifice. Așa a apărut echipa de rugby CS Mănăștur! Echipa asta este, sau ar trebui să fie, ima­ginea pozitivă a cartierului. «Născuţi să îndrăznim» este motto-ul clubului, al echipei, poate fi motto-ul Mănășturului. Pornind de la teoria enunțată mai devreme, am creat acest motto pentru că ilustrează perfect starea de spirit a rugbyului. M-am implicat în sport, pentru că am fost sportiv și știu foarte bine ce înseamnă performanța. De ce rugby? Pentru că e singurul sport în care nu există vedete. Am fost sportiv de performanţă și am ales atletismul, pentru că e un sport individual, iar mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu în față. Și în ce sport poți să faci asta cel mai bine, dacă nu în atletism, unde trebuie să-ți depășești adversarii, durerea, limitele. Apoi am crescut și am înţeles că fără echipă «ești nimic». CS Mănăștur este echipa cartierului, dar încă suntem departe de a fi și imaginea lui. Din păcate, în afară de o mână de oameni care suntem implicați în acest proiect, prea puțini aleg să ne fie alături. E sufi­cient să-ți spun că principalul sponsor este din Brașov… E păcat, pentru că rugby-ul educă, e un sport care te învață să lupți umăr lângă umăr, alături de coechipieri.

Există viață după serviciu, în cartier? Există viață dincolo de facebook?
Patrice Podină: Trebuie să existe, iar Mănășturul îți oferă destule oportunități de petrecere a timpului liber. Avem pădurea în con­tinuarea cartierului, avem parcuri, avem terenuri de sport, poate nu suficiente, dar le avem, avem cel puțin un restaurant foarte cochet unde poți ieși cu soția, cu familia. Mănășturul e destul de viu, doar timp să avem, sau să ni-l alocăm și pentru noi. Facebook este deja parte componentă a vieții noastre, e un gadget dacă vrei. Pe facebook citim presa, tot acolo ne stabilim întâlnirile pentru job, acolo căutăm un tâmplar de exemplu. Luat strict ca un motor de căutare, facebook e util, trebuie doar să avem grijă să nu ne pierdem în hățișul virtual.

Când ai citit ultima dată un ziar tipărit? Ce ai vrea să găsești într-un ziar?
Patrice Podină: Fac zilnic o revistă a presei, e drept că o încep la 6-7 dimineața pe net, dar măcar de două ori pe săptămână citesc și ziarele tipărite. E o senzație plăcută să ții un ziar în mână și mă bucur sincer că încă mai există oameni care nu au trecut total în mediul virtual. Pentru mine un ziar printat reprezintă acel moment în care sunt doar eu și povestea care se derulează sub ochii mei. Sigur că un ziar trebuie să conțină informație, dar nu orice fel de informație. Prea puțin mă interesează ce face Monica Columbeanu sau cu cine s-a mai cuplat. Nu mă interesează nici faptul că Borcea și-a triplat familia și haremul de când e în pușcărie. Toate astea pot doar să mă revolte, nicidecum să mă entuziasmeze. Sunt oameni care fac lucruri extraordinare și poveștile lor merită cunoscute, citite. Sunt pro­bleme cu care orașul și cartierul se con­fruntă. Toate astea trebuie spuse și tipărite, pentru a fi citite de cei care încă mai consideră ziarele principala lor sursă de informație.

Te rog să-mi enumeri trei oameni deosebiți care locuiesc sau activează în Mănăștur, în afară de persoana ta.
Patrice Podină: Mynia Csaba Gal, sau Ciobi Gal, așa cum îl știm noi toți. Este un sportiv fantastic, a reprezentat România, Clujul și Mănășturul la trei turnee finale de Cupă Mondială. Are și un caracter foarte frumos și puternic. Este un model pentru copiii care vor să facă sport în general și rugby în special. Mai e Daniel Moșoiu, poet, prozator și jurnalist, un om foarte fain și o personalitate a literaturii moderne. Tot mănăștureancă este și Delia Chira, poate cel mai bun medic pediatru din Cluj. O somitate în domeniul ei, sau cel puțin așa o consideră părinții care au apelat la ajutorul ei. Sunt multe persoane deosebite care locuiesc în Mănăștur.

Trei lucruri care te deranjează și pe care nu te aștepți să le mai întâlnești în ritmul cotidian…
Patrice Podină: Sunt o persoană hiperactivă, dar până și eu am nevoie de liniște. Îmi place să mă plimb cu copiii, cu soția, dar mă simt agasat de claxoane, de motoarele turate, de adolescenții care își vâră boxa în rucsac și se plimbă pe străzi sau prin parcuri, ascultând manele la maxim. Mă irită maxim claxoanele nuntașilor, ideea de a claxona pentru a atrage atenția cuiva că tu ai ajuns la bloc și el, sau ea, încă nu a coborât. Mi se pare incredibil că din 30 în 30 de secunde trece câte o ambulanță, mașină de poliție sau SMURD, cu sistemele sonore de avertizare la maxim. Practic, nu poți să-ți scoți copilul la plimbare pentru somnul de prânz, să zicem. Dar asta nu este doar problema Mănășturului, ci a întregului oraș. Mă irită mașinile parcate pe trotuare și care mă obligă să cobor pe carosabil cu copilul în brațe. Mi-ar plăcea să existe o zi, o singură zi pe săptămână, în care claxonatul să fie interzis. Mă irită ipocrizia clujenilor și mănășturenii fac parte din acest municipiu, nu? Toți ies în stradă când se dă o strigare pe facebook, dar nu pentru problemele orașului sau ale cartierului. Se iese în stradă pentru orice altceva, numai pentru lucruri care ar trebui să ne deranjeze cu adevărat nu. De exemplu, nimeni nu iese în stradă din cauza lacului toxic care s-a format la rampa de gunoi de la Pata Rât. În curând va ajunge în Someș, dar pentru clujeni e mai important ce se întâmplă la București. Nu ne deranjează că facem slalom printre mașinile de pe trotuare, nici că ne cad clădirile în cap.

Te rog să răspunzi la întrebarea pe care nu am adresat-o, dar pe care o așteptai.
Patrice Podină: Mi-ar fi plăcut să vorbim puțin despre muzică, dar poate cu altă ocazie vom aborda și latura ”artistică” a jurnalistului Patrice Podină. Vreau doar să spun că după foarte mulți ani am inițiat un nou proiect muzical. Se numește Night of 1314. E o întoarcere a mea în vremurile în care eram mai cunoscut ca rock-er, decât ca jurnalist. E un proiect rock progresiv, un pic de doom, un pic de gothic. Într-un fel e mai bine că nu am abordat subiectul ăsta. E mai bine să vorbim despre asta abia după ce voi înregistra primele piese în studio.

Când ai răspuns la întrebările de până acum ai fost sincer sau diplomat?
Patrice Podină: Un pic de diplomație trebuie în toate, dar am fost și sincer :). Diplomația își are limitele ei, iar eu nu sunt genul care ”să care torța” cuiva. Nu sunt băiatul dur, dar nici cățeluș pe preș, îi lăsăm pe cititori să interpreteze finalul acestui interviu.