Mănăștureanul, Vocea de la Radio Cluj, Reporterul, Scriitorul, Jurnalistul, Poetul, Prietenul Daniel Moşoiu, răsplătit la ultima ediție a ”Zilelor Mănășturului” cu titlul ”Fii de Mănăștur”, este cel care, în mod firesc, pune întrebările, cel care iscodește Oamenii pe care îi are invitați în emisiunile sale de la Radio Cluj. De această dată însă, a venit rândul lui să răspundă întrebărilor noastre.
Absolvent al Facultății de Filosofie a UBB Cluj (1995), membru al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, redactor la Radio Cluj.
Autor al volumului de poezie „Poeme din mers” (1999) – Premiul Național de Poezie “Aurel Dumitrașcu”, al volumului de proză „Țigări umede” și al volumului-omagiu „Acordul fin. Convorbiri cu Alexandru Vlad”.
Te rog să ne spui cum ai vrea să fii caracterizat într-o frază. Radu Ţuculescu în comentariul său la volumul tău de proze scurte „Ţigări umede” susținea că Daniel Moșoiu este «poet, prozator, jurnalist. Un autor al cărui talent trebuie să se manifeste, întru bucuria cititorilor, atât în poezie, cât şi în proză».
– Nu mi-e deloc la îndemână să vorbesc despre mine… Dar, fie: un om obișnuit, pe a cărui frunte nu scrie nici că e poet sau prozator, nici că e jurnalist, un om ca oricare altul care are împlinirile și eșecurile lui, visele și speranțele lui, un om căruia – dă-mi voie să fiu un pic prețios sau patetic, ba chiar și lipsit de originalitate – nimic din ce-i omenesc nu-i este străin.
Ai readus în atenţia cititorilor un volum de proze scurte, un volum despre care am aflat că îl aveai în manuscris de vreo 20 de ani. Despre ce e vorba, ce îi aşteaptă pe cei care nu au pus încă mâna pe această carte?
– Pe cei care nu au pus încă mâna pe această carte nu îi așteaptă nimic rău! Dacă însă își vor sacrifica o zi sau două din viață (cartea nu are mai mult de 153 de pagini!), atunci vor găsi câteva povești simple de viață. Un tânăr aspirant la gloria literară are o sumedenie de probleme atunci când dorește s-o cucerească pe chelnerița unei cafenele în care se adună scriitorii orașului; noaptea târziu, într-o micuță gară din Transilvania, se înfiripă o idilă între doi necunoscuți, un el și-o ea pe care soarta nu i-a cocoloșit; un biet funcționar care visează la o promovare mereu amânată se întoarce seara târziu acasă, un pic afumat, și trebuie să dea ochi cu o nevastă care nu-l menajează deloc; un grup de femei, măturătoare de străzi, sporovăiesc pe treptele Agenției de Voiaj; izbucnirea Revoluției din decembrie 1989, auzită la radio, le dă planurile peste cap unei familii plecate cu mașina spre țară, la tăiatul porcului; două pensionare lungesc o cafea într-un apartament neîncălzit, vorbind despre viață și moarte; la doi-trei ani de la Revoluție, unui pensionar dintr-un sat sălăjean i se face dor de Clujul în care a trudit o viață, așa că se hotărăște să-l viziteze. Și așa mai departe. Povești simple, povești despre lumea de dinainte de 1989, despre Clujul din primii ani postrevoluționari, împănate cu bucurii mărunte și griji de tot felul, ca-n viață. Da, excelentul prozator Radu Țuculescu, care m-a încurajat și m-a bătut la cap în toți acești ani „să scot odată volumul”, motiv pentru care îi mulțumesc, după cum îi mulțumesc și editorului și poetului Mircea Petean, care a avut infinită răbdare cu mine, a citit acum 20 de ani „sâmburele” acestor proze, schițele lor, dintre care câteva au fost publicate în anii ‘90 în cotidianul „Mesagerul transilvan”.
Am scris doar când am simțit nevoia. În plus, sunt și supărător de exigent cu textele mele, nimic nu-mi place, revin prea mult asupra lor
Deşi textele ce poartă semnatura Daniel Moşoiu se citesc şi se recitesc cu atenţie, apariţiile în volum nu sunt o obişnuinţă. De ce această secetă?
– Din mai multe motive. În primul rând, pentru că sunt un autor leneș, recunosc. Nu mă grăbesc să scriu, nu mă grăbesc să public. În prima tinerețe, nu-mi închipuiam viața fără scrisul zilnic, fără cărți publicate, fără o oarecare recunoaștere literară. Dar viața m-a luat cu ea și mi-a spulberat aceste vanități, mi-a demonstrat că poți trăi și fără să scrii. Mai bine zis, fără să publici, pentru că de scris am continuat să o fac – am câteva manuscrise care așteaptă cuminți în sertar. Pe când lucram la un cotidian clujean, scriam zilnic. Era, uneori, un chin, de care am scăpat când am ajuns la radio. Numai că am „scăpat” și de exercițiul zilnic al scrierii… Am scris doar când am simțit nevoia. În plus, sunt și supărător de exigent cu textele mele, nimic nu-mi place, revin prea mult asupra lor. „O scrupulozitate paralizantă pare să fie motivul pentru care Daniel Moșoiu a publicat atât de puțin”, intuia criticul Gabriela Gheorghișor în cronica la „Țigări umede”… Și cred că are dreptate. Apoi, pot invoca și lipsa de timp. M-am dedicat total radioului, și dacă faci asta, în programul tău nu mai rămâne loc decât pentru familie, pentru copii, care nu așteaptă să crească până ajungi tu scriitor… Și s-a mai întâmplat ceva. După ce mi-a apărut volumul de poezii, mi-am dat seama că reușisem să-mi însușesc o anumită tehnică literară prin care puteam înșira poem după poem. Cu o anumită exigență, aș fi scos un volum la doi ani. Numai că poemele acelea nu-mi spuneau mare lucru, erau făcute și nu, cum să spun?, născute. Dar le puteam publica liniștit. Și atunci am spus: stop! Am să scriu doar când poemul va veni singur. Mi-am revăzut de curând caietele, hârtiile cu poeme vechi. Multe le-am aruncat, dar, din ce a rămas – și am fost, sper, destul de exigent -, tot ar fi de două volume. Și cum apropierea vârstei de 50 de ani m-a speriat și m-a scos un pic din amorțeală, cel puțin cu volumul de proze scurte, care, și el, era gata de câțiva ani buni, aștepta doar să fie retușat, sper să le public în anii următori. Încă ceva: am un anumit trac în fața scrisului, în fața paginii albe sau a ecranului alb. Până să mă așez la computer, găsesc tot felul de motive numai să nu mă supun acestui supliciu. Dar după ce mă așez, într-un târziu, și încep să lucrez, e greu să mă mai ridici de la birou. Vezi câte scuze am găsit? Sper că acum vei înțelege de ce am răspuns atât de târziu întrebărilor tale… Și mă vei ierta!
Ultimul volum dedicat regretatului Alexandru Vlad, o lucrare deosebită, ce adună dialogurile unui lider al generaţiei anilor 80, recuperează momente importante din viaţa şi modul de gândire al unuia dintre cei mai apreciaţi prozatori ai postmodernismului românesc. Ce rol ocupă Alexandru Vlad în viaţa ta? De ce era necesară această lucrare?
– Alexandru Vlad m-a fascinat întâi ca scriitor, apoi ca om. Era un personaj, și încă unul colosal, Dumnezeu să-l odihnească, anul acesta ar fi putut împlini 70 de ani, dar uite că deja sunt cinci ani de la dispariția lui. Vrăjit de scriitura lui extrem de empatică (citiți „Curcubeul dublu”, bunăoară, o minunăție!), l-am invitat în emisiunile mele de mai multe ori și de fiecare dată după ce îi apărea un nou volum. Imediat după moartea lui, criticul literar Al. Cistelecan m-a rugat să transcriu pentru „Vatra” câteva interviuri. Apoi am adunat toate înregistrările pe care le-am realizat de-a lungul anilor cu Alexandru Vlad și a ieșit această carte. În timp ce transcriam mi-am dat seama mai abitir că n-aveam voie să las vorbele lui să zacă într-o arhivă audio și am resimțit toată truda ca pe o datorie morală. E absolut captivant ce spune acest prozator important al literaturii române de azi despre viață, despre scris, despre cărțile lui, despre prietenii, despre lumea de dinainte de 1989 și cea de după. Toate trăirile lui, toate temerile, speranțele, bucuriile, idiosincraziile, fobiile lui, atât cât și-a permis să le dea glas, toate sunt aici, în această carte. Aș recomanda acest volum mai ales tinerilor scriitori, dornici să învețe ce înseamnă lupta continuă cu cuvântul scris, modul în care se construiește o frază, o poveste, un roman.
Lucrurile stau cam așa: prins cu emisiunile lui, jurnalistului i se face dor de scriitor, după cum, scriind la o poveste, scriitorului i se face dor de jurnalist
Din postura de jurnalist ai impus întotdeauna un respect celor din jur, prin atitudine, prin modul serios de abordare a temelor, prin documentare ca la carte a subiectelor înaintea unui dialog… Unde este astăzi jurnalistul?
– Cred că exagerezi caracterizându-mă astfel… Mă faci să roșesc și nu pot decât să-ți mulțumesc. De ani buni, jurnalistul s-a ascuns în spatele unui microfon care, din când în când, îi mai și zâmbește! Lucrurile stau cam așa: prins cu emisiunile lui, jurnalistului i se face dor de scriitor, după cum, scriind la o poveste, scriitorului i se face dor de jurnalist. I se face dor, de fapt, de un reportaj bun, de un dialog spumos, ba chiar și de un comentariu sportiv sau o cronică la un meci. Tânjește după munca aceea istovitoare de teren, după întâlnirile cu tot felul de oameni care ar putea ajunge într-o zi personaje. Presa scrisă a fost prima mea iubire, am practicat-o câțiva ani buni, în perioada romantică a presei clujene postdecembriste. Mi-ar fi plăcut să nu fiu nevoit s-o trădez vreodată. Acum ceva vreme, am făcut „teren”, am realizat reportaje audio, dar și scrise, pentru site-ul Radio Cluj, am scris articole, comentarii sau simple știri. Au fost doi ani plini, în care m-am simțit din nou jurnalistul de altădată.
Aduci pe unde sonore în casele noastre o serie de poveşti deosebite despre Cluj, despre oamenii care au trăit şi au clădit această urbe. Cine sunt invitaţii fără de care oraşul ar fi mai sărac?
– Sunt vocile Clujului, voci care ar trebui auzite cât mai des. Sunt oamenii fără de care peste aura culturală a orașului, cu care, nu-i așa, ne place să ne mândrim, s-ar așterne praful. Sunt personalități marcante nu doar ale vieții culturale din Cluj, ci din țară. Scriitori, profesori, artiști, filosofi, sociologi, psihologi, istorici, medici, muzicieni, cu toții, oameni de mare, mare valoare. Nu pot decât să fiu fericit și onorat pentru că am șansa să-i aduc în casele oamenilor.
Dincolo de cuvântul scris, reuşeşti să readuci în atenţia noastră piese muzicale deosebite ale artiştilor români. E vorba doar de nostalgie?
– Nu e vorba de nostalgie, e vorba de o adevărată obsesie! Sunt obsedat de muzica românească. Eu, în copilărie și adolescență, am învățat muzică ascultând Radio București, Programul I și Programul III (Tineret) și Radio Cluj. Multe dintre cântecele pe care le difuzez astăzi le știu de acolo, nu le-am uitat. În anii ‘90, mă trezeam lunea și joia la ora 5, numai să ascult „Matinalul” realizat și prezentat de marele Paul Grigoriu. De la el am învățat, fără să vreau, radio. Dar mă trezeam mai ales pentru că difuza timp de trei ore numai muzică românească. Când a murit Iuliu Merca, țin minte că Paul Grigoriu a pus pe post la „Matinal” aproape tot repertoriul formației Semnal M. Trei ore numai cu Semnal M! Ce respect colosal față de un mare artist! Departe de mine gândul de a mă compara cu unicul Paul Grigoriu, dar e vorba, în ceea ce mă privește, de o obsesie și de respect față de artiștii români. Dacă postul public de radio, cel plătit de fiecare dintre noi, nu difuzează artiștii români, atunci cine să o facă? Drepturile de autor nu ajung la artiștii români, sau ajung numai la cei câțiva, din foarte tânăra generație, pe care casele de discuri îi împing realmente la difuzări repetitive obositoare – și mă refer aici la posturile de radio private. Și mai e vorba și de respect față de ascultători, mai ales față de ei. Au dreptul să asculte muzica generației lor. Dacă părinților noștri le place, să zicem, Doina Badea sau Constantin Drăghici, pentru că au crescut cu ei, de ce nu ar avea dreptul și posibilitatea să-i asculte și azi la postul public de radio? De aceea, în emisiunea pe care o realizez, o emisiune de nișă, desigur, difuzez 99 la sută muzică românească, de toate genurile, de toate vârstele. Ba, am realizat, vreme de aproape trei ani, împreună cu Adrian Ivanițchi, o veritabilă istorie a muzicii românești, întinsă pe vreo opt decenii, din 1930 până prin 2010. „Restituiri muzicale” s-a numit acest proiect. Așa că au putut fi auziți (din nou) la radio, vreme de o jumătate de oră, și Jean Moscopol, Cristian Vasile, Gion, Dorel Livianu, Titi Botez, Rodion Hodovanschi, Aida Moga, Luigi Ionescu, Gigi Marga și mulți, mulți alții, artiști care au marcat epoca lor și pe care ascultătorii nu i-au uitat. Nu văd de ce ne-am rușina difuzându-i sau ascultându-i astăzi pe Dida Drăgan, Angela Similea, Dan Spătaru, Mirabela Dauer, Cornel Constantiniu, Stela Enache etc. Sunt voci individualizate, cu un timbru unic și ușor de recunoscut, spre deosebire de marea majoritate a artiștilor de astăzi. Plus că șlagărele lor au texte mult, mult mai bune decât ce auzim astăzi la radio. Și sunt și mai melodioase. Păcat că unele dintre ele n-au avut, din varii motive, orchestrația modernă, europeană, a timpului lor. Sau nu văd de ce n-am asculta numele vechi din rockul și folkul românesc. E chiar necesar să o facem, cu artiștii aceștia s-a scris istoria. Bine, asta nu înseamnă că trebuie să întoarcem spatele muzicii de astăzi. Din păcate, sunt foarte mulți artiști tineri extrem de valoroși care, din motive pe care nu le detaliez aici, nu au șansa difuzării, promovării, recunoașterii publice.
Locuiesc în Mănăștur din 1997 și nu m-aș muta de aici.
Ieşind puţin din lumea de la radio şi din cărţi, cum vezi tu viaţa din cartier? Oamenii de lângă noi, transformările din Mănăştur?
– Locuiesc în Mănăștur din 1997 și nu m-aș muta de aici. M-am mutat o singură dată, dar numai cu o stradă mai încolo. E un cartier viu și deloc monoton, din toate punctele de vedere. Cred că e cartierul cel mai ofertant: două piețe agro-alimentare, troleibuze, autobuze, tramvaie, pădurea aproape, verdeață, cinematograf, mall-urile din apropiere… Dacă va fi și baza sportivă publică de la Terenuri, cu atât mai bine! În cei peste 20 de ani de când locuiesc aici, Mănășturul s-a schimbat, desigur, dar nu atât de mult încât să te ia prin surprindere, să-ți dea viața peste cap, să-ți distrugă niște repere.
Ce crezi tu că-i lipseşte cartierului, de ce are nevoie oraşul?
– Pe vremuri exista în cartier o librărie, mai ții minte? Undeva în zona Union. Mi-am cumpărat un geamantan de cărți de acolo. Dar, sigur, e greu astăzi să ții în viață o librărie de cartier. Aveam și un anticariat, în clădirea mare a Poștei. Erau și câteva restaurante mari, clasice, să zic așa, unde mai adăstam la câte o bere. Toate acestea s-au dus și cred că nu vor mai reveni vreodată, cel puțin nu în timpul vieții mele. În rest, sigur că mă deranjează și pe mine ce îl supără pe oricare mănășturean: lipsa locurilor de parcare, traficul aglomerat și încă multe altele, care nu sunt specifice doar cartierului nostru, faptul că nici acum, în zona în care locuiesc, gunoiul nu se colectează selectiv, mă deranjează că ne ducem canapelele stricate, sacii cu moloz, chiuvetele sparte, vasele de toaletă, geamurile și ușile vechi, hainele pe care nu le mai purtăm la ghena de gunoi, lângă tomberoane, acolo unde lăsăm și televizoarele defecte, mașinile de spălat, combinele muzicale etc. E drept că de multe ori nici nu avem unde le duce altundeva sau nu știm, nu suntem informați. Mă deranjează peturile de bere sau de suc, tot felul de ambalaje, de pungi lăsate pe spațiile verzi sau pe gardurile vii. Dar, în general, cred că trăim într-un cartier destul de curat și civilizat. Cât despre Cluj… Orașului îi lipsește Clujul de altădată. Dar asta e o părere subiectivă și nostalgică. Există câteva simboluri care au dispărut din inima Clujului și fără de care orașul nu mi se mai pare la fel de fascinant ca odinioară. Vorbesc de locurile tradiționale de întâlnire a scriitorilor, a artiștilor, a boemei culturale, dar și de librării, anticariate, cinematografe sau chiar cofetării sau magazine. Ies foarte rar în Centru, pentru că, dacă nu am stabilit în prealabil prin telefon o întâlnire, atunci am toate șansele să mă învârt ca bezmeticul pe acolo fără să dau de cineva cunoscut. Or, înainte vreme era aproape imposibil să nu te întâlnești din întâmplare cu vreun prieten sau cunoscut. Asta este, vrem, nu vrem, orașul s-a schimbat enorm și într-un ritm care ne-a luat prin surprindere. Unora le place, altora, mai puțin. Dar, probabil, că fiecare generație își are Orașul ei.
Ce îţi mai doreşti tu, acum când ai atins pragul de 50 de ani?
– De când mă tot chinui să răspund la aceste întrebări, altfel foarte bune, am depășit binișor pragul acesta! Îmi doresc ce-și dorește toată lumea: sănătate în primul rând. Și câteva cărți, dacă se poate.
