Sunt mănășturean. Mai exact, în Mănăștur mi-am petrecut o bună parte din viață. Dacă a fost într-adevăr bună din toate punctele de vedere, rămâne, totuși, cu semnul întrebării, însă știu că acei ani ai copilăriei și tinereții au fost plini de întâmplări. Și bune și rele…
Ne-am pornit într-o zi spre biserica fostei abații benedictine – pe atunci folosită de către ortodocși, cărora le-a fost împrumutată -, ca să ne satisfacem curiozitatea în legătură cu micul cimitir de pe dealul Calvariei, din imediata apropiere a zidurilor bisericii. Cam așa putea să arate, printre altele, și biserica Sf. Mihail din centru pe vremuri, când morții erau așezați cât mai aproape de lăcașurile sfinte, cu gândul de a fi cât mai aproape de Dumnezeu. Cimitirul acesta e mai vechi decât cimitirul din centru, pe care-l știe toată lumea sub denumirea de Hajongard / Házsongárd / Hasengarten. Nu se întâmplase nimic special acolo, la Calvaria, care să ne atragă, însă lucrurile neînțelese, morbide și ciudate acaparează mintea țâncilor. În plus, cineva ne furnizase informația că ar exista ceva mormânt deschis pe-acolo. Oare ce se poate vedea într-o asemenea groapă? Vreun sicriu crăpat sau poate chiar un craniu, care se zgâiește cu orbita goală (sau nu!!!) spre noi? Și multe alte întrebări, dintre care pe unele nici n-am avut curajul să le spunem cu voce tare…
Am pornit, deci, în expediție. Odată ajunși, spre marea noastră dezamăgire, n-am găsit nicio groapă proaspătă, nicio criptă uitată descuiată, nicio urmă de… orice, de care să ne putem speria. Așa că, ne-am plimbat puțin pe lângă morminte – nu neapărat am avut curajul cu toții să intrăm printre ele. Ne-am învârtit puțin și în jurul bisericii încuiate, după care am ajuns și într-o porțiune laterală a grădinii dimprejurul lăcașului de cult, pe unde era doar niște iarbă cosită, deja uscată, numa’ bună pentru nutreț, să ai ce le da animalelor la iarnă. Da, în acea vreme populația Mănășturului era împărțită încă în două: cei vechi și cei noi. Cei vechi locuiau în casele care erau încă multe la număr, așezate cam de pe la Pasajul din capătul Căii Mănășturului, până în josul Calvariei, la fabrica de textile ”România Muncitoare” și chiar mai jos, la vechea fabrică de bere ”Ursus” – inițial sub numele de ”Friedrich Czell & Söhne”, după numele de familie al proprietarilor sași brașoveni -, această ultimă zonă fiind teritoriul aproximativ al Grădini-Mănășturului și subcartierului Plopilor de azi.
”Viituri”; așa îi plăcea unui coleg de serviciu din ”viitorul mai îndepărtat”, care era din Florești, să le spună acelor consăteni de-ai lui, care erau coborâți de prin localitățile montane din relativa apropiere, denumire care mi-a plăcut așa de mult, încât am memorat-o și o folosesc – chiar cu plăcere! – și în legătură cu statutul meu de mănășturean.
Abia am apucat să ne bucurăm puțin de mirosul fânului proaspăt, că a și apărut un bărbat, care s-a rostit la noi – cel puțin așa ni s-a părut nouă atunci, știindu-ne pe teritoriu interzis -, întrebând: ”Da’ voi ce faceți aci?”. Aoleu! – am înghețat noi dintr-odată, mai ales că în spatele bărbatului mai apăruseră între timp și alții -, acum ne-o luăm peste spinare… Dar, pe când să ne găsim o cale de scăpare, căutând din priviri, același bărbat de adineauri, pe un ton mai blând, ni s-a adresat din nou: ”Haidaț, să ne-ajutaț, să ducem fânu ăsta până-n josu dealului.”. Încă neîncrezători, totuși liniștiți pe undeva, ne-am apucat să îmbrățișăm câte o parte din grămezile pufoase de fân adunate cu grebla, să coborâm alimentul de iarnă pentru animalele din posesia acelor oameni, locuitori ai capătului zonei străzii Plopilor. N-a fost deloc ușor să cobori acea coastă abruptă, care servise drept excelentă apărare vechilor locuitori ai fostei abații și celor din împrejurimi, îngreunând foarte mult urcarea acelora, care le puseseră gând rău. Dar, tineri, plini de forță și încăpățânați fiind, nu ne-am lăsat bătuți de un asemenea obstacol. Și am biruit! Am coborât tot fânul. ”Mulțumim frumos pentru ajutor, băieți!”, a zis bărbatul, care ne-a abordat la început, în timp ce urca împreună cu noi înapoi, pe metereze. N-am știut ce mai vrea omul, odată ce am gătat cu fânul acela, dar își știe el treaba, am zis în sinea mea. Când am ajuns însă pe platou, ne aștepta o surpriză, cum niciodată n-am fi crezut să avem parte! O față de masă întinsă pe covorul de tulei de iarbă, pe care era o pită uriașă. Era una din pâinile acelea de 4 kile, care se făcea în acea vreme și din care obișnuiam și noi să cumpărăm de la magazin. Aveau vânzătoarele niște cuțite drepte imense, asemănătoare, pe undeva, cu o sabie niponă, cu care tăiau acele roți uriașe de pâine aburindă, emanând un miros de proaspăt. Coaja crocantă și miezul acelei minunății te îmbiau să guști din ele. Și gustai, gustai, iar pe când ajungeai acasă constatai că tu ești sătul, rămânându-le și celorlalți un colț de pâine. Lângă acea rumenă pâine se afla pe un lopitău o dărăboacă de slănină deja bucățită parțial și o farfurie, în care ședeau niște felii de roșii cât o jumătate din palma noastră de copil. Ce mai, o gustare cum numai cosașii primesc! Iar în acea zi și noi am primit onorurile cuvenite acelora care fac munca grea a câmpului sau altele, aparținând vieții nu prea ușoare a agricultorilor. Ce mai conta că roșiile, toate din grădina oamenilor, de genul celor hoștezene, au fost sărate, ce mai conta că bucățile de slănină erau prea mari, pâinea era tăiată în felii prea groase și inegale! Ne-am năpustit asupra acelei grămez ca unii ce n-au mâncat de-o săptămână! Am ras tot, nicio firimitură n-a rămas în urma noastră, am fost ca un stol de lăcuste, care nu lasă nimic din ogorul atacat.
În acea seară n-am putut cina acasă, atât de plini am fost cu bunătățile oferite nouă, viiturilor, de către acei vechi mănăștureni, care în frumoasele lor grădini cultivau de toate, pentru a trăi o viață liniștită.
Fălcușan-Fărcaș Zoltán
și
Maria lu’ Fătu’ Bătrânu’
