„Țiganiada” deschide stagiunea Teatrului Național Cluj

FacebooktwitterredditpinterestlinkedinFacebooktwitterredditpinterestlinkedin

Prima epopee în limba română, „Țiganiada”, este și prima premieră a Teatrului Național Cluj din actuala stagiune. Scris acum peste două secole, textul care stă la baza piesei de teatru mai trezește cu greu interesul publicului ancorat în modernitate, așa că la „Țiganiada” e firesc să mergi fără prea mari așteptări, fiind, evident, dificil a fi creat un spectacol interesant pe eșafodajul unei scrieri care ține deja de istoria limbii și literaturii române. Din această perspectivă, reprezentarea teatrală marca TNC e una care nu dezamăgește, depășind oarecum așteptările, însă nu cu mult.

„Țiganiada” este o adevărată epopee și ca durată scenică, ea întinzându-se pe parcursul a două lungi ore în care narațiunea se îmbină cu jocul actoricesc, pe alocuri plictisitor, pe alocuri amuzant, uneori interesant, dar niciodată captivant.

Piesa nu este una de natură a încânta urechea, ochiul sau simțul estetic al spectatorului avizat, dar ar putea ușor sta drept cap de afiș în repertoriul unui teatru de revistă, ținând cont și de anul Centenarului, care justifică privirea spre trecut. Un trecut, ce-i drept, cu 100 de ani prea în spate!

„Țiganiada” își păstrează pe scena Teatrului Național Cluj caracterul de satiră, ea fiind de fapt o „româniadă”, fiindcă, așa cum precizează textul original, „prin țigani să înțăleg și alții”. Sunt prezentate frust și abrupt trăsături esențiale ale poporului român (lașitatea, ipocrizia, lenea, oportunismul ș.a.m.d.), făcându-se haz de necaz. Nici limbajul specific vieții cotidiene nu este ocolit, cuvintele care încep cu „f” și se termină cu „t” fiind plimbate prin gură cu voluptate de către actori. Goliciunea „poetului” atunci și acum este redată scenic deloc metaforic prin apariția personajului în fața publicului îmbrăcat doar cu o pălărie. „Ca o glumă”, avem parte în această reprezentație și de o prezentare metaforică, dar deosebit de explicită, a unui act erotic, probabil pentru dinamizarea spectacolului care – oricum – devine, la un moment dat, anost.

Pentru a înțelege ceea ce se întâmplă pe scenă e necesară o minimă cunoaștere a Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu, fiindcă replicile se succedă într-un ritm rapid, tiradele frizând uneori logoreea, fiind greu de urmărit. Multitudinea de personaje, de planuri scenice și epice contribuie în plus la senzația de gâlceavă în care se pierde uneori firul logic.

Pentru a rezolva probabil lipsa fondurilor, scenografia piesei este una minimalistă, fiind compusă doar din câteva elemente de butaforie: câte-o șa, un cerc metalic, costumații-personaje. Calul, mijlocul de transport „de epocă”, este înlocuit de motocicletă, așa că pregătiți-vă să inspirați gaze de eșapament! Îmbinarea dintre vechi și nou inspiră însă umor unei piese care, luată prea în serios, ar deveni livrescă și desuetă.

Este, în concluzie, „Țiganiada” clujeană un demers teatral reușit? Ținând cont de asperitățile textului original, spectacolul poate fi considerat unul bun. Dar, comparată cu alte piese din repertoriul Naționalului, „Țiganiada” se zbate undeva între mijlocul clasamentului și partea de jos. E o reprezentație „de văzut” pentru cei care țin la cultura lor teatrală, dar „de sărit” pentru aceia care merg la teatru doar ca să vadă piese cu adevărat foarte bune.

Foto: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj

FacebooktwitterredditpinterestlinkedinFacebooktwitterredditpinterestlinkedin

-