SPECTACOLUL STRĂZII

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedin

Petru Dimoff (dreapta)

Am avut ocazia de a participa la inedita expoziție de fotografie, a domnului Petru Dimoff, deschisă în incinta Bastionului Croitorilor. Distribuite pe primele două nivele ale fortificației, expoziția poartă un titlu foarte sugestiv – „Strada” –, iar exponatele în alb-negru oferă vizitatorului o imagine exactă, reală, a stării de spirit ce caracterizează societatea noastră. Deși timpul nu mi-a permis să asist la vernisajul ei și să ascult „motivarea” fotografului referitoare la demersul său, expoziția m-a impresionat și m-a determinat să aștern câteva cuvinte despre mesajul instantaneelor, așa precum l-am perceput eu. În opinia mea, domnul Dimoff – un fin și subtil observator –, a ales tema străzii, pentru a face o evaluare exactă a  „temperaturii” spirituale a celor care îi însuflețesc spațiul.

Iată dar impresiile mele. Mai întâi, fotografiile executate în alb și negru sunt menite a ilustra o vreme tulbure, marcată de nesiguranța și instabilitatea unei societăți scindate și nemulțumite, ale cărei așteptări au fost înșelate în cele aproape trei decenii scurse de la marea schimbare produsă în 1989, indiferent de „tabăra” căreia îi aparțin. Lipsește culoarea caldă ce întreține speranța. Apoi, din amalgamul social al străzii, am constatat și lipsa zâmbetului – a fericirii cu alte cuvinte – , precum și singurătatea cetățeanului.

În mod deosebit mi-au atras atenția câteva fotografii asupra cărora am să mă opresc în rândurile care urmează.

„Justiția”

„Domnia legii” – garanția statului de drept –, ilustrată prin doi polițiști,  mă duce cu gândul  la  modul în care „aceasta”  –„legea”,  mai  precis  cei  care  o  aplică  –,  se  înfruptă  din  banii contribuabililor, oferindu-ne în schimb, o nesfârșită telenovelă, în care nu mai există altceva decât justiția luptând împotriva unei așazise corupții cronicizate. Dispunerea celor doi polițiști din imagine, surprinși din profil, sugerează un sistem în care cei din prim plan – „conducătorii” cu alte cuvintre –, beneficiază de un trai opulent, pentru apărarea căruia sunt gata de a recurge la mijloace  de  represiune,  dovadă  fiind  mâna  proptită  pe  baston. Planul  secund,  sugerează     poziția  executanților,  concretizând sintagma „Spun ca șefii, însă fac precum știu eu”.

Singurătatea cetățeanului, într-un oraș cu câteva sute de mii de locuitori, răzbate din mai multe fotografii, pe care aș putea să le cuprind sub titlul „Singuri printre semenii noștri”. Prezentă la orice vârstă, singurătatea ne însoțește și ne înstrăinează unii de alții. Singurătatea de la vârsta senectuții, pare a fi o consecință a singurătății din tinerețe care, la rândul ei, este urmarea firească a singurătății din copilărie. Și parcă nu ar fi suficient… la această singurătate urbană se mai adaugă singurătatea erei digitale, care te răpește din lumea reală, aruncându-te într-o lume paralelă care îți umple golul singurătății reale cu prieteniile virtuale.

Singurătatea realității: singur la bătrânețe, singur la tinerețe și singuri în copilărie

Substitutul singurătății

Privind spre un viitor incert

Lipsa de speranță a unei societăți dezorientate  răzbate din o serie de instantanee, fiind prezentă la orice vârstă. Elocventă în acest sens este imaginea în care o femeie tânără și un bărbat în vârstă, privesc îngândurați, și oarecum resemnați, spre un viitor incert.

Două tinere, oprite la o „poveste” scurtă în fața vechii primării, sunt în pas cu vremurile. Tunsoarea lor – nefirească pentru cei trecuți de prima tinerețe –, mărturisește în graiul mut al imaginii despre setul de valori pe care le împărtășesc. Detașarea și liniștea de pe chipurile lor denotă caracteristica noii generații, și anume adaptarea perfectă la vremurile actuale, marcate de o etică pe care cei vârstnici nu mai izbutesc să o priceapă.

Noua generație

Privind în trecut

La vremurile trecute, pare a medita un bătrân – devenit se pare „om al străzii” –, nu prin voința lui, ci prin „soarta potrivnică”, generată de un stat sărăcit și lipsit de viziune, incapabil de a veni cu un set de măsuri sociale destinate persoanelor mai puțin norocoase.

În ton cu Europa spre care privim cu admirație, „avem și noi faliții noștri” – ca să-l citez pe „nenea Iancu”: un om al străzii, adormit pe treptele de la intrarea unei clădiri, zâmbește în somn, sub mreaja unui vis din alte timpuri, în care era și el membru al societății, în toată puterea cuvântului. Zâmbetul de pe chipul său te îndeamnă să treci mai departe într-o liniște pioasă, pentru ca nu cumva să-i spulberi iluzia fericirii care îi încălzește scurt- metrajul de sub pleoape.

Sub vraja viselor

Dar datorită faptului că „lumina este pretutindeni și trebuie doar să știi să o vezi”, un bătrân privește spre cer. Imaginea m-a dus cu gândul la Moromeții lui Marin Preda, la replica rostită de Catrina, după slujba de la biserică: „Ridica-voi ochii spre ceruri…”

„Ridica-voi ochii spre ceruri…”

Trebuie remarcat faptul în peisajul străzii sporește numărul celor de vârsta a treia, catalogați drept „expirați”, de către tot mai mulți reprezentanți ai noii generații. Împovărați de ani și de grija  zilei de  mâine,  „expirații” sunt  omniprezenți,  invadând  „spațiul vital” al „viitorului” care refuză a pricepe că și ei vor dobândi, peste câteva decenii, același statut.

„Expirații”

Totuși, printre cei trecuți de prima tinerețe, sunt oameni care s-au adaptat timpurilor noi. Ei fac parte din categoria „pescuitorilor în ape tulburi”, care știu întotdeauna să se „învârtă” intuind și fructificând lacunele vidului legislativ al statului de drept, în folosul propriu.

„Istețul”

Grăitoare în acest sens este fotografia unui ins prin ținuta și de pe figura căruia emană siguranța pe care ți-o dă doar stabilitatea financiară. Burta scoasă la înaintare, mâinile ținute ostentativ la spate, lipsa bunului gust în alegerea vestimentației, combinată de mustața pe oală situată sub o privire superioară, pare a defini măruntul „ciocoi” nou al lui Nicolae Filimon, din realitatea românească a  începutului de secol XXI. În antiteză cu acest personaj, pare a fi un pensionar care – după o viață de muncă –, privește doar la o vitrină, mirat de evoluția ascendentă a prețului, gândindu-se că venitul său nu-i permite să „investească” în brânzoaica din galantar.

Minunea speranței

Dar cu toate aceste umbre întunecate ce bântuie azi existența majorității anonime a românilor, în spectacolul străzii oferit de expoziția domnului Petru Dimoff, am descoperit și „speranța”, întruchipată de doi tineri îndrăgostiți. Nu știu dacă, întâmplător sau nu, fotografia celor doi a fost situată în dreptul arcadaei fortificate a incintei, dar impresia pe care o transmite este extraordinară. Zidăria amintește de interiorul unei celule, iar sărutul celor doi transcede toată această realitate în care – pentru uni –, drepturile cetățenești sunt „un lux teoretic”, lăsând a se înțelege că după o noapte, oricât de întunecată ar fi, zorile vin implacabile.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedin