Scrisoarea unui orășan

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedin

Apăi, dragu badyii, io multye nu știu dyespre vaci, că-s coptyil dye asfalt, dyin capitală. Capitala regiunii istorice Transilvania, mai exact, parte componentă a României de azi, mai precis. Însă, știu, că Bunicuțu meu, printre ultimii, dacă nu chiar ultimul din sat, dintre aceia, care s-au înscris ”de bună voie” în cooperativă, a rămas cu un nimic imens în ”găzdușag”, după ce a trecut totul la cooperativă. Fiind și el și Bunicuța orfani-semiorfani, nu prea aveau de unde primi ajutor, așa că a trecut o vreme până când au putut aduna ban cu ban, să-și cumpere o căpriță. Să nu mai spun, că Bunicuțu a ajuns acasă după ce s-a înserat, pe deasupra pe drumuri ocolitoare și lăturalnice, pentru că capra era considerată vaca săracului, deci, o rușine, să deții așa ceva.

Pe când am ajuns eu la Lujerdiu (Lujèrdyi în pronunția localnicilor, români get-beget!), nu mai era nici urmă de acea căpriță. Însă, existau vaci în sat. Ele se-ntorceau seara de la păscut, aproape singure, fiecare intrând în curtea despre care știa că îi este casă, oamenii deschizându-le din timp poarta.

Tatăl meu a fost profesor și a făcut naveta aproape 20 de ani, până când a reușit, prin concurs, desigur, să ocupe un post la Cluj. Vacanțele le petreceam parțial în satele unde preda, astfel am ajuns, ca la vârsta de 5 ani, să pot urca pe Piatra Secuiului/Székelykő de lângă Rimetea (Trascău) / Torockó, județul Alba. Ei, acolo am văzut iar acea rânduială pe care am întâlnit-o la Lujerdiu: vacile ajungeau acasă seara, intrau pe poarta deschisă, mai mult, unele dintre ele își salutau stăpânii cu un muget scurt, după care mergeau la culcare. Aici am văzut mai de aproape și bivolițe, al căror lapte a fost o cină excepțională cu mămăligă proaspătă!

Da, la noi, în Ardeal, a existat obiceiul de a tocmi om la vaci, cred, din totdeauna și de multe ori acei oameni erau de naționalitate română. De ce presupun asta? Pentru că strămoșii paterni din Ţinutul Secuiesc, cel inexistent, provin dintr-o localitate numită Bățanii Mari/Nagybacon. Acum trei secole trăiau două familii valahe acolo și tipic, ambii capi ai familiei purtau numele de familie Oláh / Olah. Una dintre aceste familii este acel strămoș, despre care aminteam, Și ce caută asta aici? Simplu: cu cea mai mare probabilitate au fost ciurdari sau ciobani ai localității. Pentru că așa se purta pe la noi, în Ardeal.

Fălcușan-Fărcaș Zoltán

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedin