Unul dintre cei mai titraţi prozatori români, Radu Ţuculescu, şi-a prezentat la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, în cadrul Festivalului „Traista cu poveşti”, o carte specială, atât pentru el ca autor, cât şi pentru cititorii săi. Cartea intitulată „Ina şi ariciul Pit” este dedicată celor mici şi marchează debutul în literatura pentru copii a binecunoscutului prozator şi om de teatru. Pe ritmuri muzicale şi înconjurat de micii cititori curioşi, prezenţi la festival, scriitorul a acceptat să discute despre copilărie şi copilării, într-un scurt interviu pentru cititorii „Buletin de Mănăştur”.
Practic, aţi debutat în literatura pentru copii…
Radu Ţulescu: – Da, în sfârşit am debutat şi eu :). E o întâmplare, ca să zic aşa. La un moment dat, ca orice bunic care inventează istorioare, ca să nu adoarmă în timp ce citeşte dintr-o carte, am inventat nişte poveşti. Un bun prieten al meu, literat şi el, mi-a zis: „Radule, ideea este originală, ar fi păcat să nu o pui pe hârtie.” Pentru că e vorba de aventuri într-un aparat de fotografiat vechi al bunicului. Un bunic haios, aventurier, iubitor de plăcinte şi de bere, care o iubea, bineînţeles, pe nepoată, i-a lăsat moştenire aparatul cu burduf, în care ea şi „nebunul de arici Pit” vor intra şi vor avea aventuri pe urmele bunicului, pe unde el a fost şi pe unde nu a rezolvat chiar toate problemele din ţările în care a ajuns. Şi pentru că el îşi încurajează nepoata să fie nu doar drăgălaşă, dar şi să-şi folosească inteligenţa şi să fie curajoasă.
Cum facem să aducem copiii către carte, ţinând cont că ei sunt acum fascinaţi de partea electronică a lumii, de gadget-uri?
Radu Ţulescu: – Aici totul depinde numai de părinţi şi de profesori, învăţători. Altceva nu putem face. Nepotul meu nu are nici acum telefon mobil şi nu are nicio problemă. Are nouă ani şi jumătate, aproape zece, se joacă acasă pe computer ici-colea, dar a citit şi citeşte. Nu avem ce face, că doar nu poţi să dai lege să nu aibă copiii acces la telefoane şi tablete. Sigur că e foarte bine că nu stau cu telefoanele în clasă, dar asta e altă problemă. Cum facem? Nu putem face decât cum vor părinţii. Dacă copilul nu vede în casă nicio carte, nu ştiu cum ar mai citi.
E o diferenţă între obiectele pe care bunicii le utilizau în viaţa de zi cu zi şi cele la care au acces cei mici. O legătură între lumea nouă şi cea veche o putem realiza prin scris, prin poveste?
Radu Ţulescu: – Să o realizăm, sigur, prins scris, poveste, prin cărţi. Sigur există materii specializate „pe lumea veche”, ca să zic aşa, de la istorie, la alte şi alte materii de cercetare, arheologie ş.a.m.d. Apropo de jucării, mi-aduc aminte că mă jucam „Nu te supăra, frate” cu boabe de fasole şi aveam din lemn tot felul de jucărele. Chiar dacă la această oră jucăriile din lemn sunt foarte scumpe, iată că au revenit, aşa că eu încă mai sper, nu sunt chiar aşa de pesimist. Au revenit, mai era şi abacul care e foarte haios să-l aibă copiii să se joace, dar, sigur, trebuie să fii în pas şi cu tehnica. Mirajul acesta al copilăriei trebuie, după mine, să rămână un miraj.
Am urmărit în prima zi a Festivalului „Traista cu poveşti”, reacţiile copiilor ce priveau fascinaţi imaginile unei poveşti, proiectate din computer pe ecranul videoproiectorului, povestea fiind citită şi acompaniată muzical de autori live. A fost aproape magic momentul în care două fetiţe s-au ridicat de la locul lor şi au dansat împreună cu prinţesele din poveste…
Radu Ţulescu: – Da, ei sunt spontani, dar aici mai e o problemă: au fost atraşi tot prin mijloace tehnice, vizuale – audio. Nu doar prin lectură. Lectura necesită un alt fel de efort. După mine, lectura provoacă imaginaţia, dacă vrei să ai mintea limpede până la adânci bătrâneţi, trebuie să citeşti. Pentru că este un exerciţiu în care treci la pagina a cincea şi uiţi ce ai citit în pagina întâi. Şi să nu uiţi este extraordinar. Lectura este un exerciţiu al minţii.
Mai avem poveşti pe care să le punem în traistă?
Radu Ţulescu: – Da, urmează volumul doi. Eu am scris, de fapt, patru poveşti, nu cred că o să mai scriu pentru copii, pentru că este foarte greu. Neavând experienţa unor cărţi de poveşti, m-am mirat când cei de la editura Corint le-au împărţit în două volume, dar aveau dreptate, pentru că au adus alături de text multe ilustraţii şi, tehnic, nu puteai să oferi copiilor o carte atât de groasă. Dar arată splendid, ilustraţiile făcute de Ana Alfianu, o artistă plastică despre care am aflat cu bucurie că şi ea scrie poveşti, şi iată că a îndrăznit, sau nu a refuzat, să ilustreze şi cartea mea.
Cum se împacă un festival al poveştilor c-un muzeu etnografic?
Radu Ţulescu: – Eu zic că locul e foarte bun. Eu vin prima oară aici la un festival, că altfel la Muzeul Etnografic am tot fost şi am lansat cărţi… Decorul este ideal. Apropo de vechi, copiii văd nişte vase, obiecte vechi, chiar şi pe olar cum lucrează, şi dacă mai pun şi întrebări, şi copiii pun întrebări, nu avem decât de câştigat. Eu am avut până acum cele mai faine lansări de carte cu copiii. Ei pun atâtea întrebări, de la un moment dat, la Bucureşti, i-am rugat să mă ierte şi să mai termine, că deja mă durea capul…
Sunteţi bunic, cum se vede generaţia nouă?
Radu Ţulescu: – Depinde de bunic, că, ori veche, ori nouă, e tot acolo. Recitesc acuma o carte extraordinară – „Elogiul nebuniei” a lui Erasmus, scrisă acum şase sute de ani. Parcă e ieri scrisă. Ceea ce se schimbă, vorba unui prieten de-al meu filosof, dragul meu, se schimbă numai hainele, insignele, steagurile, partidele, dar omul – nu. Caracterele general umane sunt aceleaşi, numai cu alte arme. Când erai gelos acum o mie de ani, băgai arma în el, acuma, ce ştiu io, îi pui un virus în mobil…
„Prozatorul Radu Ţuculescu în cifre – am calculat: trei romane înainte de 90, vreo şase după aceea, toate de succes, tradus în 6 – 7 limbi. Plus că la Praga i se joacă deja de câteva luni „Bravul nostru Mişca”. Cred că nu sunt mulți scriitori români care se pot lăuda cu asemenea performanțe. Unde mai pui că pentru traducerile în străinătate n-a beneficiat de campaniile de promovare şi susținere de care s-au bucurat alți autori”, Dan Moşoiu, Radio Cluj.
În ultima vreme aţi călătorit destul de mult, locuiţi practic în Elveţia, pentru studiu şi scris, cum se vede România?
Radu Ţulescu: – Măi, nu se vede prea bine, hai să fim cinstiţi. E păcat, e păcat pentru că şi acolo este prezentă goana după senzaţional, să nu credem că noi am inventat rating-ul. Şi acolo sunt emisiuni de doi lei, indiferent de televiziuni, dar eu zic că e păcat, pentru că cel puţin în domeniul pe care eu îl cunosc, cel artistic, avem oameni extraordinari, mulţi deja plecaţi dincolo. Este marea noastră problemă, că pleacă cei buni. Imaginea noastră depinde şi de mesageri, de cei care se duc şi vorbesc despre România. Orgoliile de genul „eu sunt cel mai bun scriitor şi nu mai e nimeni” ne fac rău. De exemplu, în curând voi lansa la Tel Aviv, o Antologie de poezie echinoxistă (aflată acum sub tipar), unde mă duc, vorbesc şi recomand arta românească, dar cu o floare nu se face primăvară. În plus, ar trebui să avem o implicare la nivel oficial. Să vă dau un singur exemplu: Polonia sponsorizează anual 200 de scriitori. Sigur, e normal să vezi atunci rafturi cu scriitori polonezi peste tot. Eu nu văd niciun scriitor român pe unde umblu, mai văd câte o carte de-a mea în Italia sau Franţa, în Germania acuma mi-a apărut un volum.
