Ultima premieră a Teatrului Național Cluj, „Povești de dragoste la prima vedere”, atrage spectatorii prin titlu, dar îi distrage prin plictisul scenic, unul profund și prelung, fiindcă piesa durează puțin peste o oră și jumătate și devine interesantă doar după vreo șaptezeci de minute. Ca orice poveste de dragoste, pe când promite a captiva, se termină.
Patru actori și o actriță își deapănă așa-zisele amintiri emoționale pe o scenă goală, fără pic de butaforie, în spatele unei plase de țânțari pe care se proiectează când, cum, imagini menite a îmbogăți ca sens istorisirile, a le pune în valoare, a le potența. Lucru care nu se întâmplă, dar, în lipsa unor alte mișcări scenice, proiecțiile video mai dezmorțesc totuși vizual spectatorii care altfel ar cădea într-un imens somn cu sforăieli.
Cele 5 povești de dragoste sunt spuse cronologic – fiecare personaj, o poveste în sine, își începe confesiunea prin reamintirea primei iubiri. Penibilul se ia de mână magistral cu puerilul și neverosimilul la acest prim nivel, textele interpretate de actori fiind scrise parcă de către autori care nu au trăit niciodată aievea. Trama fiecărei povești este artificială, livrescă, ruptă parcă dintr-o carte neinspirată, cu toate că piesa are la bază scrieri ale unor autori celebri (Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu și Ana Blandiana).
Înaintând în vârstă, trăirile amoroase, din infantile, ajung a fi de-a dreptul scelerate, terminându-se ca la Vaslui, cu sinucideri și cu crimă. Ele devin fantezist-macabre atunci când dragostea se consumă între un înger al morții și o asistentă de la Oncologie.
Mai spre finalul piesei, după ce ne sunt înșirate în față aberații despre artiști ce mănâncă plăcinte cu brânză prin subsoluri, inepții despre iubiri târzii și amoruri ratate pe eșafodul florilor de crin, pe scenă apare Radu Lărgeanu care povestește cu mult umor o întâmplare din facultate, jucând rolul unui chiulangiu îndrăgostit de o asistentă universitară.
În afară de această ultimă poveste, toate celelalte au un iz comunist, cu trimiteri semantice spre Epoca de Aur. Comunismul doar la nivel de limbaj, nesugerat prin niciun alt artificiu scenic, vine exact ca nuca în perete. Nu ar fi stricat deloc o actualizare a textului dramatic, o condimentare a replicilor cu mai mult haz de necaz și, cel mai important, o adaptare a situațiilor pentru mai multă autenticitate și realism.
Fadul este cuvântul de ordine pentru această nouă piesă a TNC: scenografia lipsește cu desăvârșire, replicile sunt sterpe, subiectele abordate sunt seci, nimic nu atrage, nimic nu distrage de la somn. Succesiunea de actori pe scenă este monotonă ca sunetul unui tren care trece în întuneric, noaptea, peste macazuri.
Teatrul Național Cluj-Napoca are în repertoriu numeroase spectacole care merită văzute și revăzute des și pe îndelete. Nu este și cazul piesei de față, una fără sare și piper, cu actori extraordinari, care însă, din păcate, nu au ce să joace.
„Poveștile de dragoste la prima vedere” vor fi, cel mai probabil, pentru majoritatea spectatorilor, și la ultima vedere. În 27 februarie, 1 și 21 martie, Studioul „Euphorion” va mai găzdui această reprezentație pentru cei care vor vrea să vadă cum nu se pune în scenă o piesă care promite prin titlu, însă dezamăgește prin substanță artistică și ideatică inexistentă.
Foto: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj
