Moșul prin Mănăștur

FacebooktwitterredditpinterestlinkedinFacebooktwitterredditpinterestlinkedin

Ca mănășturean prin adopție, de la vârsta de 7 ani, am avut ocazia să observ transformarea unui cartier de case cu grădini, încetul cu încetul, într-unul, rând pe rând, dominat de blocuri.

Când părinții mei s-au decis că a sosit vremea să ne mutăm din apartamentul bunicii paterne, ”Mama”, de pe strada Horea, unde nu mai încăpeam, după înscrierea pe lista doritorilor li s-a repartizat un apartament în Mănăștur. Desigur, în acele vremuri nimeni nu avea suma întreagă pentru a plăti pe loc un apartament cu trei camere, astfel s-au angajat într-o plată în rate pe o perioadă anume, iar noi, copiii, dar mai ales eu, pentru că eram ”el mare”, am ajuns să ne putem întinde jucăriile pe suprafața imensă de 16 mp a ”camerei mici”, în posesia căreia am intrat din clipa mutării noastre în noul cartier.

Înainte de a ne schimba punctul de pornire zilnică înspre centrul orașului, unde unii dintre noi ne petreceam o bună parte din zi – școală, loc de muncă, grădiniță -, locuiam chiar vis-a-vis de gară, deasupra cofetăriei Doina, ultimul bloc de pe strada noastră. Acest bloc a fost construit, împreună cu altele, ca să înlocuiască acele case, care au fost ”răpuse” de bombele americane, care au căzut peste orașul nostru în ziua de 2 iunie 1944. Îmi povestea Tata, că multe dintre acele locuințe au dispărut cu totul, însă, unele au ”supraviețuit” parțial, iar proprietarii sărăciți de război au încercat să le facă locuibile. Astfel, prin refolosirea doar parțială a terenurilor, s-au format câteva ciudățenii, cum ar fi printre altele și o ”alee”. Acest drumeag se datora distrugerii gardului și parțial a clădirii care se afla pe locul acelui bloc de locuințe, pe care îl vedem azi înălțându-se în continuarea clădirii, care adăpostește și în zilele noastre o frizerie. Pe atunci familia Tatălui meu locuia pe strada Decebal (Rudolf / Karl Marx) și pentru a ajunge de pe Horea la casa de pe colțul Craiova-Decebal, scurtau drumul folosindu-se de acea alee. Și-mi mai spunea Tata, că în casa parțial reamenajată locuia o foarte frumoasă fată evreică, drept pentru care el cu plăcere folosea acea scurtătură. Din păcate, fata era prea mare ca vârstă, așa că nu era interesată de copilul de 10 ani.

În Mănăștur ne-am mutat la parter. Închipuiți-vă, ce bucurie peste noi, când ne-am dat seama, că nu trebuie să coborâm și să urcăm patru nivele – parter + 3 etaje – pentru a putea ieși la joacă! Chiar dacă am plâns cu toții în acea seară, când camionul ne-a luat în benă împreună cu toată mobila – care se reducea la amenajarea unei singure camere -, apartamentul din Mănăștur a fost un lux inimaginabil pentru noi! Da, a plâns Nagymama, care-și ”pierdea” fiul cel mic, pe Tatăl meu, am plâns noi, copiii, cei doi nepoți ai ei, pentru că nu știam ce se va întâmpla, însă, în acea seară am dormit în apartamentul din Mănăștur, care urma să ne fie sălaș încă mulți ani, până când pe rând ne-am luat și noi zborul din cuibul părintesc.

Până atunci, însă, urmau să se întâmple multe lucruri, care ni s-au înmagazionat în memoria colectivă de familie. Așa a fost și cu acele plimbări din seara de ajun de crăciun, când Tata ne scotea ”la zăpadă” – pentru că nu exista crăciun fără acel minunat strat alb, care acoperea tot ce vedeai împrejur -, ca în acel răstimp Mama să poată împodobi bradul și să aibă timp să așeze cadourile aduse de Moș Gerilă. Da, n-am greșit, am scris ”Moș Gerilă”, deoarece ”Moș Crăciun” era ceva ”necurat”, ”creștin”, iar noi eram poporul, care pornise pe drumul, spre piscurile înalte ale comunismului multilateral dezvoltat. Și mulți dintre noi ”am trecut” la unica ”religie” adevărată, al cărei patriarh conducător mult iubit era tovarășul … Na, că era să-i scriu numele! Ptuiii, drace! Apage Satana! Piei, Satană! (Aici ținem o scurtă pauză de urgență pentru a ne face rapid trei cruci ortodoxe înspre exterior, ca să nu ne tăiem aura.) … Cu ocazia unei asemenea pregătiri pentru cel mai așteptat moment festiv al copiilor mergeam de la școală spre casă cu frățiorul meu – ocazie foarte rară, aproape unică, deoarece făceam cursurile în două schimburi, din cauza lipsei de săli de clasă – și coborând de pe troleu la stația de pe Lingurarilor (Primăverii de azi; și tot nu-mi place numele acesta șters), îl aud strigând: ”Uite-l pe Moșu’!”. Am întors repede capul spre direcția arătată de el, ca să-l văd pe Tata, care nu mai știa, săracul, cum să reacționeze, astfel că s-a lăsat păgubaș, n-a încercat să nege, că acea cutie mare de carton din brațele lui ascunde ceva, ce urma să ajungă sub pomul de crăciun. A avut noroc, că nu prea ne descurcam cu literele chirilice și n-am deslușit cuvintele de pe carton, pentru că în acel an ’81 sau ’82 ”Moșul” ne-a adus o mașinărie mult dorită: un pickup rusesc AKKORD, care urma să ”ne pună pe note” viața.

Într-un an anterior ne-a dus Tata spre capătul Mănășturului, pe Calea Florești. Era o zăpadă numai bună pentru săniuș, așa că i-a fost foarte ușor și a fost bucuros, să ne tragă cu sania, să se joace cu noi. Om vesel fiind, nu i-a fost greu, deși, făcând naveta la țară, nu avusese suficiente ocazii. În schimb, săraca noastră Mamă a avut prea multă bătaie de cap cu noi, rămânând toată săptămâna singurul adult din familie, care nu prea avusese timp de joacă, văzându-și doar obligațiile. Când am ajuns în capătul străzii, aproape de partea, care urcă spre varianta Mănăștur-Grigorescu – încă nu existau acele blocuri înalte de pe partea dreaptă, însă, drumul fusese deja lărgit -, ne-a spus arătând în jos, spre stratul de zăpadă, ce acoperea drumul: ”Pe aici pe undeva sunt bucățile monumentului ridicat în amintirea principelui Gheorghe Rakóczi / II. Rákóczi György, care a fost rănit în lupta împotriva otomanilor, în apropierea Floreștiului (mai demult Feneșul Săsesc / Szászfenes), ajungând să moară la Oradea la câteva zile după bătălie.”. De acolo ne-am întors înspre blocul nostru, ca să vedem, dacă sosise între timp Moșul. Desigur, am ajuns tocmai la țanc: ”Uitați, copii, tocmai a stins lumina! Haideți, să vedem, ce a adus!” – ne-a zis Tata, iar în următoarea clipă fugeam deja cu toții spre camera copiilor frumos aranjată de Mama noastră.

Desigur, a doua zi eram deja afară, cu jucăriile proaspăt primite, împărțindu-le reciproc cu vecinii Marius, Miki, Petre, Melinte, Robi, Țuțu, Steli, Ghiță și Zoli, deoarece asta e esența crăciunului.

FacebooktwitterredditpinterestlinkedinFacebooktwitterredditpinterestlinkedin