Când am trecut prima dată prin Mănăştur, în adolescenţă, totul miroasea a var şi ciment și era curat. Seara, mai ales, era plin de lume în faţa blocurilor. Mai târziu, am aflat şi de ce stăteau oamenii ăia acolo. Erau proaspăt veniţi de la ţară în marile întreprinderi clujene, blocurile înalte în care au fost aruncaţi erau ca nişte străzi din munţii Apuseni aşezate pe verticală. Oamenii trăiau în adevărate comunităţi, încingeau chefuri în faţa blocului, jucau table sau făceau nunţi şi botezuri în apartamente sau în faţa blocului. Erau lucrători ai pământului şi puneau zarzavaturi în faţa blocului, unde, deposedaţi de sape şi hârlețe, săpau uneori cu mâinile. Poate doar ca să simtă mirosul pământului, miros de acasă.
În studenţie, am locuit un pic într-un bloc de acolo şi am constatat că nimieni nu avea uşile închise la apartamente, că totul era ca într-unul din falansterele utopiilor socialiste. Ajungeai acolo şi trebuia să te integrezi, oricum erai integrat imediat, pus la masă, omenit cu țuică sau bere Jubileu de la Ursus. Nu aveai cum să rezişti a sta deoparte. Atunci îi invidiam pe cei care aveau un apartament în această comunitate vie. Şi unde făceam chefuri memorabile. Cartierul mirosea primăvara a liliac şi regina nopţii, dacă te întorceai noaptea târziu de undeva.
Acum trec rar pe acolo, locuiesc altundeva. Prietenii mei locuiesc în alte părţi ale oraşului. Ne vizităm prietenii tot mai rar. Stăm pe facebook şi twitter tot timpul, zburăm spre Bali sau Maldive în concedii, uităm de noi înșine, vorbim mai mult despre Brexit sau Trump, decât despre iasomia adusă de țărani din satele din jur. Acum, în fata blocurilor din Mănăştur, au dispărut băncuţele, rareori mai vezi câte o bătrânică uitată de timp.
Un singur lucru a rămas la fel, care te loveşte ca un fulger, un lucru cu care te poţi întâlni dacă ai vagabonda pe aleile dintre blocuri. La capătul unei alei sau de după vreun bloc poate apărea în orice moment bestia: cea mai frumoasă femeie din lume. Fără silicoane, fără operații estetice, perfectă din naştere. O generaţie stilizată a bunicilor crescute la ţară, în muncă grea şi flori puse în sân, pentru a mirosi frumos spre seară.
Da, Mănășturul nu are doar bravii Fii ai vechiului Mănăştur. Mănăşturul are și fiice ale noului Mănăștur, cele mai frumoase femei de pe pământ.
Vasile Sebastian Dâncu, mai 2017
