Anul acesta, comemorarea celor plecați dintre noi a fost „altfel”.
Soare primăvăratic, cu lumină caldă și blândă, în contrast puternic cu această vreme tulbure de „pandemie”, marcată de spaime, crize economice, depresii și incertitudini.
Împreună cu buna mea prietenă – doamna prof. Dr. Maria Vaida – am decis să „vizităm” câteva personalități, câțiva eroi ai neamului nostru, care își petrec eternitatea în Hajongardul Clujului, pentru a nu le lăsa amintirea „înhumată” în uitarea generată de frenezia globalizării care șterge identități și transformă popoare în populații.
Chiar de la începutul călătoriei noastre, am constatat faptul că anul acesta este „altfel”. M-a frapat numărul mic de călători din autobuzul cu care am urcat varianta Mănăștur-Zorilor. Figuri inexpresive, tăcute, ascunse în spatele măștilor. În anii trecuți, abia izbuteai să te strecori să-ți validezi biletul, prin mulțimea împovărată de buchetele imense de crizanteme. Acum, mi s-a părut neverosimil faptul că am avut loc pe scaune. La capătul dinspre Republicii a străzii Șoimului, un echipaj de Poliție scruta atent grupurile de trecători. Forfota străzii – generată de Luminațiile trecute –, a dispărut. „Bresla” micilor comercianții era reprezentată doar de un vânzător de flori situat la extremitatea vestică a străzii, vizavi de cimitirul evreiesc. După grilajul porții de fier a Hajongardului, trei angajați priveau cu atenție la trecători, încercând probabil să îi identifice pe „asimptomatici” responsabili de „răspândirea comunitară” a celui de-al XIX-lea Covid. Unul dintre ei – situat în mijloc –, era echipat cu o pelerină de plastic, mască și vizieră. Atitudinea lor sobră și protocolară, precum și poziția ușor crăcănată, am asociat-o instantaneu, cu gardienii lagărelor de concentrare ai celui De-al Doilea Război Mondial.
În sfârșit… Primul mormânt la care ne-am oprit să aprindem o lumânare, a fost cel al lui Ion Bozdog. Personalitate românească ardeleană marcantă – dar din păcate prea puţin cunoscută –, Ion Bozdog este parte a generaţiei care a făcut posibilă Unirea de la 1 Decembrie 1918. Născut în Ardeal, în satul Urca din comuna Viişoara, în cei 76 de ani de viaţă – între 1891 şi 1967 –, a trecut prin trei perioade istorice: dualismul austro-ungar din Transilvania, România interbelică şi România comunistă. A gustat din plin politica de maghiarizare forţată a naţionalităţilor transilvănene practicată de guvernul de la Budapesta, apoi bucuria reîntregirii neamului românesc la 1918, ororile celor două conflagraţii mondiale, precum şi politica statului comunist de sub Gheorghe Gheorghiu-Dej şi din primii doi ani ai lui Nicolae Ceauşescu. Educaţia pe care a primit-o în casa părintească, iar apoi la şcolile pe care le-a urmat, precum şi faptul că a trăit politica de maghiarizare forţată practicată până în 1918 şi reluată imediat între 1940-1944 în Ardealul de Nord, l-au oţelit şi i-au stimulat patriotismul, dragostea de neam şi ţară, precum şi credinţa nestrămutată într-un viitor comun al tuturor românilor în propria lor ţară. Acest crez, care l-a însoţit toată viaţa, l-a exprimat şi cu ocazia sărbătoririi unui deceniu de la Marea Unire din 1918, într-un editorial, scriind: „Acestei Uniri Mari îi facem făgăduinţa sfântă că drumul neamului nostru va fi şi în viitor acelaşi, drumul păcii şi al înţelegerii cu toţi, iar călăuză în acest drum ne va fi aceeaşi neţărmurită dragoste de neam şi ţară”.
Am poposit apoi la locul de veci al comandorului aviator Ioan Dicescu, erou al celui De-al Doilea Război Mondial, luptător pe frontul de est pentru eliberarea Basarabiei, iar apoi pe cel de vest. În martie 1948, a fost arestat sub pretextul că ar fi ascuns o armă de vânătoare. A urmat procesul, în urma căruia s-a ales cu o condamnare la 10 ani de temniță grea, învinuit fiind de complot în scop de răzvrătire, pentru că – potrivit specificațiilor din dosarul său penal –, „a făcut parte dintr-o organizație subversivă și a recrutat și membri”. A fost acuzat de constituirea organizației anticomuniste chemată „Rezistența spirituală”- grupul Turda și de legături cu luptătorii anticomuniști din Munții Apuseni conduși de maiorul Nicolae Dabija, grupați în „Frontului Apărării Naționale – Corpul de Haiduci”. De altfel, fratele acestuia, maiorul Mircea Dabija, a fost membru al organizației condusă de Ioan Dicescu. După eliberare, în iulie 1956, comandorul aviator Ioan Dicescu avea să se stingă de „peritonită”, sub ochii fiicei sale Mircela, de doar nouă ani, în urma bătăii aplicate de miliție, cu o zi înainte, chiar în ograda casei în care locuia cu domiciliu obligatoriu.
Următorul mormânt pe care l-am vizitat a fost cel al Generalului de Brigadă, Ioan Hidu, care – conform Ordinului de zi nr. 7 din 17 noiembrie 1918 al Comandamentului General al Legiunilor Române şi al Poporului Român Înarmat din Ardeal –, a fost numit comandant general al Gărzii Naţionale din Cluj. Conducerea acesteia i-a fost încredințată de către exponenții politici ai mişcării naţionale române clujene, dr. Amos Frâncu şi Emil Haţieganu.
Ne-am oprit apoi să aprindem o lumânare și la Smărăndița noastră, la „Regina aerului”, conducătoarea „escadrilei albe” din Cel de-al Doilea Război Mondial, prima femeie care „A stabilit recordul mondial absolut de salt cu parașuta de la înălțime, pe 19 mai 1932, la Sacramento USA”. După război, alături de alte 11 personalități ale vremii, a semnat un memoriu referitor la fraudarea alegerilor din anul 1946, document ce a fost înmânat delegatului american al Comisiei Aliate de Control, care, la rândul său, l-a predat omologului sovietic. Urmare a acestui fapt, Smaranda Brăescu s-a ales cu o condamnare în contumacie. Nu a fost prinsă niciodată, izbutind să se ascundă. În cele din urmă, la finele anului 1947 a ajuns la Cluj, sub numele de Maria Popescu, primind sprijinul surorilor din Congregația Maicii Domnului. Bolnavă fiind, a fost internată la clinica medicului Iuliu Hațieganu, unde a murit pe data de 2 februarie 1948. Cu sprijinul acestuia, a fost înmormântată în secret în Hajongard, sub numele de Maria Popescu.
În 1970, epigonii de la administrația locală a cimitirului clujean au concesionat mormântul Mariei. Nedreptatea făcută atunci avea să fie îndreptată abia la 70 de ani de la deces, în data de 2 octombrie 2018, când Smarandei i-a fost înălțat un monument.
Ultimul loc de veci la care ne-am oprit, a fost cel al soților Deleu. În calitate de membru al Marelui Sfat Național, Victor Deleu a participat la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, iar în 1919 a obținut un mandat în Camera Deputaților de la București. A fost primar al Clujului între anii 1932-1933. Pe lespedea mormântului este înscris un citat din cuvântarea ținută la Iași în 1917 – atunci când toată Rămânia se strânsese în Moldova –, cuprinzând crezul care l-a însoțit toată viața: „Vom birui, pentru că nu sunt așa de înalți Carpații, cât ne sunt inimile de înălțate”. Victor Deleu este însoțit pe calea veșniciei de soția sa, Olivia, membră în Secția feminină a ASTREI, președintă a Societății clujene de binefacere „Caritatea”.
În încheiere, consider că „datoria vieții noastre” este aceea de a nu ne uita înaintașii – deci istoria –, aceasta fiind garanția existenței României în viitor.
Dumnezeu să-i odihnească în pace pe înaintașii noștri, iar nouă să ne dea înțelepciunea și tăria necesară pentru a nu ne transforma în „epigoni”, în „bieți oameni sub vremi”.
Ioan Ciorca
