Dincolo de mit descoperim un suflet – povestea de viață a Omului Moș Crăciun

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedin

Știm cu toții cine și ce este Moș Crăciun – un personaj de basm care încununează sărbătorile de iarnă aducând daruri, emoție și bucurie în sufletele copiilor de toate vârstele. Dar cine este omul care îmbracă cel mai fidel la Cluj haina moșului? Ce a făcut Moș Crăciun în copilărie? Ce face atunci când nu e Crăciunul? A avut o altă profesie? Unde locuiește? Ce gândește și ce fel de om este? La el a venit vreodată Moșul? La toate aceste întrebări ne-a răspuns Ioan Boncuț, persoana din spatele personajului de legendă. Ioan Boncuț nu este un actor, nu joacă un rol, el e un Moș Crăciun autentic, pe care nu barba și haina îl definesc, ci sufletul cald și dorința de a le oferi celorlalți magie și speranță.

Să citim povestea…

Copilăria lui Moș Crăciun, în anii de după război

Ioan Boncuț s-a născut în Țara Moților, la data de 22 august 1945, la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. A avut o copilărie grea, marcată de sărăcia, seceta și foamea din perioada postbelică:

„La casa părintească nu aveam apă curentă, era fântână în curte și am fost impresionat când la Turda am văzut pentru prima dată în viață un robinet! La noi apa se scotea din fântână, cu găleata, acolo «se mulgea» din perete! Eu vedeam cum se mulgeau vacile și aveam impresia că așa se mulgea și apa!”, povestește Ioan Boncuț, amuzat.

Crăciunul micului Moș Crăciun

Amintirile copilului care avea să devină „Moș Crăciun” sunt strâns legate de obiceiurile de iarnă din zona natală – unele simple, lipsite de fastul de acum, dar pline de farmec:

„Din primii ani de viață îmi amintesc că, în perioada Crăciunului, în grădina din spatele casei se adunau brazi care se duceau pe urmă cu mocănița prin țară.

În Ajun, copiii mici, până la 7-8 ani, mergeam cu „pchițera” din casă în casă. Ne luam o străicuță și strigam, intrând în casa vecinilor: «Primiți cu pchițera?» Vecinii ne primeau, ne dădeau nuci, covrigi, covrigei sau câte-un bănuț. Când intram în casă le uram: «Bun Ajunul de Crăciun!» Iar, după ce primeam darurile, spuneam: «Noi ieșim, Dumnezeu intră!»

În timpurile acelea se făceau colăcei în cuptorul de pâine și casele, fiind vechi, aveau o policioară pe care se puneau colăceii. Noi găseam o formulă să îi atenționăm pe vecinii care erau zgârciți, care nu ne dădeau, și, la ieșire, le ziceam: «Noi ieșim, Dumnezeu intră, colacii rămân pe grindă!»”

Ioan Boncuț ne explică ce era „pchițera”, un obicei plin de semnificații spirituale:

„«Pchițera» se confecționa dintr-o botă subțirică din lemn de răchită, care se punea cu o seară înainte în zăpadă sau se lăsa afară să înghețe, se curăța coaja și, a doua zi, înainte de a pleca copiii cu ea din casă în casă, cu o mezdreală – o sculă care se folosea la cioplit în Țara Moților – se răzuia acea bucățică de botă, care avea cam înălțimea copilului, era ca un fel de toiag. Răzuindu-se, se făceau niște cârlionți, ca un fel de talaș, care nu se desprindeau de bota respectivă, care în final arăta ca un caier cârlionțat de lână.

Copilul mergea din casă în casă, iar oamenii mai în vârstă, mai ales femeile, luau câte-un cârlionț din bota respectivă și-l puneau la o iconiță din cameră ca semn de bunăstare, să vină Moș Crăciun și în casele lor, pentru că cei mici erau ca un fel de îngerași prevestitori ai zilei de Crăciun.”

Copiii mai mărișori mergeau spre seară la colindat, cântând colinde specifice Munților Apuseni, unele pierdute acum, pe cărările vremurilor care au trecut peste oameni:

„Cei de 10-14 ani mergeam la colindat din casă în casă, pe la vecini, cântam una dintre colinde la ușă, pe urmă în casă încă una-două, primeam câțiva bănuți sau o prăjitură și nu lăsam o casă necolindată!

Mai târziu venea o trupă de crai, o formație de băieți, care îl aveau pe Irod, pe cei trei magi. Interpretau un fel de scenetă în toate casele, având ca personaje și un preot, un soldat și un cioban, vesteau nașterea Domnului și darurile aduse de către magi lui Iisus în ieslea unde s-a născut.

În timp ce noi, copiii, mergeam la colindat, părinții împodobeau bradul de Crăciun. Dacă nu apucau, îl împodobeau după ce ne culcam noi. Era foarte mare bucuria în zorii zilei, când ne trezeam și găseam bradul împodobit!

Și părinții și vecinii mergeau la colindat. După ce soseam noi, copiii, acasă, se întâlneau câte doi vecini la o casă și mergeau la următorul vecin, îl colindau, îl luau și pe el, mergeau la următoarea casă și tot așa! Spre dimineață erau împreună aproape toți vecinii din zonă, o grupă mare care ajungea la noi acasă și ne trezeam cu colinda lor și cu pomul împodobit! Era deosebit!”, își amintește Ioan.

Moș Crăciun cel nevăzut

Acum 70 de ani, Moș Crăciun nu se arăta la față. Copiii nu îl vedeau, ei știau doar că le va aduce daruri dacă sunt cuminți. Și nu numai în acest caz:

„Chiar dacă mai făceam câte-o boroboață, părinții ne spuneau că Moș Crăciun e bun și iartă pentru că știe că nu se poate să nu mai faci câte-o boroboață, mai ales când ești copil!”, povestește Ioan Boncuț, care mai rememorează:

„Atunci, fiind vremuri grele, mai ales după război, primeam mici cadouri, în general, ce își puteau permite părinții: mere, nuci, covrigei, câte-o prăjiturică. De multe ori nu se găsea nici staniolul ca să îmbrace bomboana de pom și atunci, din an în an, dacă reușeau să găsească câteva bucățele de staniol, le păstrau și puneau o mică prăjiturică în bucățica aceea de staniol pe care o legau cu sfoară și o puneau în brad.

Pe pomul de Crăciun nu erau atâtea globuri și ghirlande! Se punea vată care imita zăpada și mai erau câteva steluțe care se aprindeau și făceau scântei. Mai existau și cârlige cu suport de lumânare.”

Școala și munca în gospodărie

Crăciunul era, și în secolul trecut, ca și acum, pentru copii, o perioadă magică. În restul anului însă viața era grea și plină de compromisuri, începând de la cele mai fragede vârste.

Ioan Boncuț a urmat școala primară în satul natal, Vârști, redenumit mai apoi Gura Abrudului. Școala era vecină cu casa părintească, doar o portiță și un gard despărțindu-l pe copilul de 7 ani de clasa la care mergea cu drag. O portiță care i se închidea uneori dureros în față era reprezentată și de munca în gospodărie, la care era obligat, ca o îndatorire față de familia sa numeroasă:

„Eu, fiind cel mai mare dintre frați – suntem 5 –am fost solicitat de mic copil la diferite munci pe care le aveam acasă. Tata mă punea să ajut în gospodărie și mă verifica pentru ca tot ce lucrez să fie corect și bine făcut. Deși locuiam lângă școală, aproape zilnic întârziam. La vârsta respectivă nu înțelegeam de ce sunt pus la diferite munci, în timp ce alți colegi, care veneau la școala de la distanțe de 5-6 km, nu întârziau, iar înainte de a intra în clasă se jucau în curtea școlii, în timp ce eu ajutam la treburile gospodărești.

La vârsta aceea nu înțelegeam, dar alt mijloc de venit nu era în zonă. Părinții nu puteau avea un serviciu, ca să aibă un venit, să crească 5 copii. Trăiam doar din ce cultivam pe lângă casă – în special cartofi și, pe malul Arieșului, se mai punea și cucuruz, bostani și napi pentru animale. Se mai făcea și cărăușie, mergeam și îl ajutam pe tata să ducă cu carul cu boi bolovani din cariera de piatră pentru cei care își construiau case. Aveam și cel puțin două vaci, în cazul că una era gestantă, cealaltă să mai dea lapte. Îmi place foarte mult mămăliga cu lapte și asta cred că se datorează faptului că, până am fost copil, dimineața și seara asta era mâncarea de bază – mămăliga cu lapte, cu brânză, cu unt sau cu jumări topite. Și pâinea făcută în cuptorul de munte era deosebită și cu lapte proaspăt muls de la vacă era o bucurie pentru noi, copiii!”, povestește cu nostalgie Ioan Boncuț.

Plecarea de acasă

La terminarea clasei a VII-a, elevii din anii ’60 puteau alege între a continua să învețe la liceu sau la școala profesională. Copiii însă nu prea înțelegeau ce însemna una sau alta dintre opțiuni. Și, uneori, nu aveau o reală opțiune:

„Eu cu un coleg de bancă discutam, dar nu prea înțelegeam noi ce e aia «profesională»… Să te faci profesor?! Și, discutând unul cu altul, am decis că nu mergem la profesională pentru că profesor e cam greu să fii, să te zbați cu toți copiii, să îi înveți carte!

Fiind cel mai mare dintre frați, având deja 14 ani, eram de mare ajutor în casă, așa că tatăl meu nu a vrut să mă lase să merg nici la liceu, nici la profesională. Dar au trecut doi ani și s-a ivit o ocazie. Se făcea un combinat de mobilă în Câmpeni, orașul unde am terminat șapte clase, și, după multe insistențe, învățătorul din clasele primare l-a înduplecat pe tata să mă lase să merg la școala profesională, să mă fac tâmplar.”

Învățătorul l-a convins pe tatăl lui Ioan să își lase fiul la profesională cu argumentul că, după terminarea școlii, acesta va lucra tot în preajma casei, după orele de serviciu putându-și ajuta familia în continuare la muncile din gospodărie. Nu a fost însă să fie.

Tânărul adolescent a fost repartizat la școală în Sibiu și nu s-a mai întors după 3 ani la combinatul din zona natală pentru că acesta nu s-a mai dat în folosință. Proaspătul meseriaș a fost repartizat în schimb la Fabrica de Mobilă din Sibiu și, în paralel, s-a înscris și la liceu, la seral.

La împlinirea a 20 de ani, Ioan a fost încorporat în armată:

„Am fost trimis la o unitate militară de tancuri, în Bacău. Eu având ureche muzicală am devenit radiotelegrafist, operam stațiile care țineau legătura cu tanchiștii. Am fost în armată un an și patru luni, am specialitatea a III-a în cadrul telegrafiștilor. Spre finalul acestei perioade am avut o aplicație mare în zona Harghitei. În vremurile acelea se duceau militarii la munci industriale și agricole și pe noi, deși eram în preajma liberării, ne-au trimis cu grupa de munci industriale la Ișalnița, lângă Craiova, unde se construia Combinatul de Îngrășăminte Chimice. Am prestat acolo diferite munci: am încărcat variate produse, am descărcat vagoane cu fier-beton, cu balastru, am săpat șanțuri și bazine în incinta combinatului.

Cei care au fost repartizați la munci agricole au terminat cu agricultura și au fost lăsați la vatră, iar noi încă eram îmbrăcați în haina militară și începea să fie frig, așa că am organizat un fel de protest, considerând că aveam drepturi egale cu ceilalți. De ce noi să rămânem în Armată, când pe ceilalți i-au lăsat la vatră?!

Ca să ne potolească, comandanții ne-au băgat la arest în garnizoana din Craiova pe vreo 10 dintre noi care am fost mai răzvrătiți. Am făcut în 1966 arest, ca orice deținut, timp de 10 zile. După ce am ieșit de la arest am continuat munca, dar lucram numai atât cât să nu fim pedepsiți că nu vrem să muncim! Am fost trimiși pe șantierul Spitalului Regional din Craiova, unde nu făceam altceva decât să decofrăm între etaje cofrajele de la turnarea planșeurilor.

Am lucrat acolo până în 27 decembrie 1967, când am fost trimis în Bacău cu un tren militar, am predat echipamentul și am fost lăsat la vatră.”

O nuntă de poveste

După militărie, Ioan și-a reluat munca la aceeași fabrică din Sibiu. Locuia în gazdă la o familie ce l-a invitat la nunta fiicei care se mărita cu un băiat din Cluj. La nuntă, tânărul a cunoscut-o pe sora mirelui, iar de acolo încolo totul a decurs ca-n povești:

„După nuntă am mai corespondat cu fata respectivă, eu locuind la Sibiu, ea la Cluj. Revelionul l-am făcut la Cluj, în Sala de Sport a Casei Armatei, iar în anul următor, în iunie, în concediu am mers în vizită la părinții fetei, la Cluj. În iulie se organiza Târgul de Fete de la Muntele Găina și am invitat-o să mergem să vadă cum sunt obiceiurile la târg. A venit în excursie, am așteptat-o în Câmpeni, iar întâmplarea a fost că, în aceeași zi, cel mai bun prieten din Câmpeni avea nunta. I-am propus prietenei mele să nu mai mergem la Muntele Găina, să rămânem la nuntă, să vadă obiceiurile de măritiș din zona Apuseniului și chiar să o învăț să joace învârtita sau, cum se mai numește, țarina de la Abrud.

A doua zi după nuntă, la un pahar de vorbă, i-am spus mirelui că mi-a plăcut deosebit de mult muzica de la nuntă – erau doi instrumentiști, frații Pașca, ce cântau la taragot, și am discutat cu prietenul meu că, poate, la un moment dat, o să mă căsătoresc și eu (aveam atunci 23 de ani) și aș vrea să îi am tot pe acei muzicanți la nunta mea! El mi-a zis că sunt programați pentru fiecare sâmbătă și duminică la diferite nunți și că au liber numai în data de 6 septembrie. Discuția aceasta o aveam în 20 iulie.

Eu, tânăr, cu minte puțină, i-am spus că dacă atunci sunt liberi muzicanții, atunci mă însor! Până în clipa aceea, nu avusesem nici gând de însurătoare! I-am zis și prietenei mele că în 6 septembrie vom avea nunta, iar ea, neînțelegând despre ce nuntă este vorba, mi-a răspuns că nu știe dacă mai obține aprobare de la serviciu (lucra la Fabrica de Tricotaje Someșul). Și eu i-am zis: «Păi, tu fată, nunta noastră, nu la altcineva la nuntă!»Cum am luat-o prin surprindere, mi-a spus că nu e pregătită, că prea brusc i-am dat vestea. La care eu i-am zis: «Atunci sunt liberi ceterașii!»

Și, într-adevăr, în data de 6 septembrie 1967 am avut nunta la Câmpeni, în căminul din curtea școlii, unde am făcut clasele primare.”

Și astfel a ajuns Ioan Boncuț la Cluj…

După terminarea nunții, atât nuntașii, cât și mirii s-au întors fiecare la casa sau în orașul lui. Ioan a mers totuși să-și conducă soția la Cluj, la casa părintească, unde a mai stat două zile, după care a revenit în Sibiu, pentru a-și continua munca la fabrică.

Ioan a lucrat la Sibiu până în 28 noiembrie 1967, când a obținut transferul la Fabrica de Mobilă „Libertatea” din Cluj, unde și-a continuat activitatea până în 1971, când s-a transferat la Cooperativa Mobilă și Tapițerie, unde a muncit până după Revoluție. Din 1990 a lucrat la Hotel „Casa Tineretului”, de unde s-a pensionat în 2006, după 42 de ani în producție.

Moș Crăciun

Ioan Boncuț și-a descoperit vocația de Moș Crăciun în urmă cu 5 ani, când, odată cu trecerea în neființă a mamei sale, și-a lăsat barbă:

„Fiul meu mai mic mi-a făcut o poză și a pus-o pe Facebook: «Moș Crăciun de închiriat!» Automat, după două zile, au început să mă sune diferite firme pentru a-mi propune să colaborez cu ele ca Moș Crăciun. De atunci am început colaborarea cu o firmă foarte serioasă, Golden Party.

Mulți mă întreabă dacă mă simt bine în postura de Moș Crăciun, cum mă descurc? Le răspund că, de multe ori, parcă mă bucur mai mult eu decât copilașii, când îi văd cu cât drag vin să mă întâmpine! Asta cred că se datorează și faptului că îmi plac copiii! Îi iubesc! Chiar și atunci când nu sunt Moș Crăciun, în timpul verii, când nu am barbă, mai fac cu ei câte-o glumă pe stradă, îi mai întreb câte-o chestie, îi mai trag puțin de limbă!

În perioada aceasta, când sunt Moș Crăciun, mă simt parcă un alt om, parcă îmi dă putere de viață! Nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu bolnav, chiar spiridușii cu care colaborez mă mai întreabă: «Dar, Moș Crăciun, mai reziști?» Am fost la evenimente la diferite firme unde am avut și câte 5-600 de copii la care a trebuit să le împart daruri și nu m-am simțit obosit! Lucrând cu plăcere și din tot sufletul nu simt oboseala!

Nu doar copiii se bucură de prezența lui Moș Crăciun! O bătrânică de 88 de ani a venit la mine, după ce le-am împărțit daruri la copilași, și mi-a spus: «Moș Crăciun, eu am 88 de ani și până acum nu l-am văzut pe Moș Crăciun adevărat!» Iar eu i-am răspuns: «Încă ești tinerică! Moș Crăciun are 99 de ani!» Și atunci bătrânica a început să-și facă cruci și a zis: «Să dea Domnul să ajung și eu la 99 de ani!»”

Moșul trăiește la Cluj, într-un bloc de pe strada Donath, alături de Crăciunița sa, de copii și de nepoți. Poate fi văzut aievea în oraș, în toate anotimpurile anului, aducându-le bucurie copiilor și celor aflați la vârsta celei de-a doua copilării. Copilașilor le transmite, prin intermediul nostru, următorul mesaj:

„Să fiți în continuare cuminți, pentru că atunci Moșul o să vină mereu, în fiecare an, la casele voastre, să vă aducă tot ce vă doriți! Nu uitați să îi scrieți Moșului din timp scrisori pentru ca să mă pot pregăti, să ajung la toți!»”

Acesta a fost și este Moș Crăciun. Iar povestea sa va continua, atâta timp cât lumea în care trăim va avea în continuare nevoie de puțină magie.

Foto: FacebookMosCraciun de inchiriat in Cluj-Napoca

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedin