Copilărind în Mănăştur

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedin

În ‘73 ne-am mutat în Mănăștur.
Era plin de case pe Lingurarilor (Kalános utca), azi Primăverii (ce nume anost, fără personalitate…), nici vorbă de S-urile de azi, nicăieri nu era vreun bloc de partea cealaltă a străzii. Mai mult, pe partea stângă, cum urci, era o vale adâncă de vreo 6-8 metri, în care curgea Pârâul Țiganilor / Cigány-patak, care întotdeauna era plin de mizerie și tot mai puțin cu apă, până când rămășița de izvor a ajuns să fie introdusă într-o tubulatură, care la rândul ei a fost acoperită cu pământ. A mai rămas liberă doar o parte mică din pârâu, în spatele Minervei, până la pădure. Deasupra acestei tubulaturi s-a făcut lărgirea Primăverii, iar în continuare s-a construit frumosul parc pentru copii, respectiv, mai sus, Biserica Ortodoxă Sf. Petru și Pavel. Da, pe vremuri erau doar case și pe Ion Meșter, nici vorbă de blocuri. Când a început construcția lor, eram deja suficient de mare, ca să mă aventurez după lungul program de lucru al celor ce munceau pe șantier, împreună cu băieții din bloc, desigur, să căutăm comori lăsate de către muncitori: ”on jeb de cuie”, un ciocan dosit din prea multă comoditate de a-l duce înapoi în depozit – cred, că și azi am pe undeva pe-acasă un ciocan, căruia i-a fost sudată o coadă din țeavă, cu gândul vreunui muncitor nervos pe cozile de lemn, care tot timpul se rupeau, că ”Las’, că-ți vin io de hac! Nu te mai rupi tu veci!!” -, poate ceva tuburi de PVC – tub Bermann îi spuneam, probabil de la o denumire mai veche, numele vreunui fabricant, care și-a pus amprenta pe partea asta a lumii -, cu care apoi puteam juca pac-pac! prin verdeața din jurul blocului, sau chiar și niște electrozi de sudură, pe care îi curățam de acea pastă întărită, înfigeam câte un cocoloș de noroi sau lut și îl proiectam hăpt! pe frontonul blocului. Mai nimeream și pe câte un geam, o fereastră deschisă, dar niciodată nu ne prindeau pățiții, eram mult prea rapizi, dispăream după primul colt de scară cât ai zice… na, că nu-i nime…

Pe atunci troleul întorcea pe locul unde e acum pasajul de la Calvaria, iar Pârâul Țiganilor zburda în voie, deasupra lui existând doar un pod, care permitea trecerea mașinilor și a noastră, a pietonilor. Mai treceau și animale de-ale mănășturenilor, însă acelea erau tot mai rare, tot mai departe trebuiau duse la păscut, tot mai restrânsă devenea pășunea lor. Noroc că mai exista o fântână cu cumpănă sus pe deal, mai departe de blocuri – azi vedem ceva imensitate de beton în apropiere, ceva bazin de drenaj, cred -, de unde erau adăpate animalele însetate. Și ce derdeluș se forma peste iarnă pe deal în jos! Nu exista copil în Mănăștur, care să nu iasă cu sania, cu schiurile sau cu patinele, înfofolit în paișpe’ straturi de haine sau doar cu o geacă ușoară, ca să se bucure de frumusețea iernii! Și ce de săniuțe de o persoană ne făceam, ajunși la vârsta când deja ne deprinsesem cu mânuirea ciocanului, a șurubelniței sau a cleștelor! Iar ca talpă, ce credeți, ce puneam peste lemnul de bază? Sigur că ne foloseam de acele colțare de plastic, care erau la modă pe-atunci, de care făceam rost din ”turneele” noastre prin blocurile în construcție! (Of, cât om fi fost noi înjurați de săracii muncitori…)

De acolo, de la acel pod, aveam ce căra ghiozdanul cu toate caietele și cărțile, plus penar și cine mai știe ce, să nu mai amintesc că aveam de dus și tocul cu vioara și partiturile, fiind la liceul de muzică. Aia distracție!

Într-o asemenea zi, în care aveam de toate pe umăr, în cârcă și în mână, am coborât gata obosit la capăt de linie, ca să mă iau spre strada Grigore Alexandrescu, unde locuiam. Și încep și urc pe Lingurarilor anevoie, dar și puțin mirat, pentru că auzeam zgomote ciudate în depărtare: parcă se certau unii, dar scăpau și câteva fire de sunete musicale. Lucru neobișnuit în acea zonă, chiar dacă era locuită majoritar de țiganii mănăștureni, care mai chefuiau câteodată și în stradă. După ce am luat curba spre dreapta, intrând pe Alexandrescu, am fost întâmpinat de o mulțime, câțiva copii, dar mai ales adulți, îmbrăcați diferit, însă mulți purtând haine închise la culoare, majoritatea bărbaților, dar și unele dintre femei având măcar un sacou, vizibil partea de sus a unui costum. Atunci a început să se bage frica-n mine, pentru că acum se vedea deja foarte bine că e ceva ce nu-mi va plăcea, acel zgomot de voci certărețe fiind de fapt bocetul unora, care se ridica de ici-acolo, când vreo femeie, când vreun bărbat – deși, cei din urmă se mai stăpâneau -, copiii stând mai mult pe la marginea cercului, care, vai de mine!!! – se adunase în jurul unei mese, pe care era un sicriu!! Și nu oricum! Acel sicriu, care se afla în stradă, era deschis, iar în el zăcea un bărbat în vârstă, cu brațele încrucișate! El era, de fapt, motivul adunării zgomotoase, în care se amestecau vocile de diferite înălțimi și genuri, în limba rromani, acoperind în acele clipe sunetul scos de o vioară și un contrabas – poate, că era și vreun contraș pe undeva, ca să întregească trioul tipic, însă n-am putut să-l observ -, care făceau ca adunarea să pară una festivă, decât una comemorativă. Să vă spun că era prima oară în viață când am văzut o înmormântare, deoarece părinții m-au protejat chiar și de înmormântarea bunicului, care murise înainte cu vreun an, netransmițându-mi nici măcar vestea morții lui? Să vă spun că, în mod ofensiv, din reflex, mă retrăsesem pe partea opusă a străzii? Să vă spun că fața acelui bărbat în vârstă, care era în sicriu și sunetele bocetelor m-au însoțit încă multă vreme, chiar și în vis? Să vă spun că… ? Nu, e suficient să știți că în acele clipe m-am simțit nespus de micuț, sfrijit, speriat, mai mult semănând cu cel din coșciug, cred, decât cu o persoană vie. Iar reflexul de supraviețuire mi-a dictat să-mi întorc privirea înspăimântată de la acei oameni, de la cel pe care-l jeleau și să-mi grăbesc pașii până la scara blocului, unde am deschis repede poarta de la casa scărilor, am intrat urgent până la ușa de apartament, pregătind între timp cheia, care-mi atârna la gât pe o sfoară, descuind-o, și după ce am reușit să încui pe dinăuntru, lăsându-mi greutățile din mâini. Doar atunci mi-am dat seama că abia respiram, fiind atât de speriat, încât mi-am reținut și suflarea!

Desigur, acum mă gândesc la această întâmplare ca la una ce mi-a făcut introducerea în cealaltă lume, cea reală, pe care urma să o cunosc, ieșind încet-încetuc din găoacea în care eram ținut de părinții care încercau să mă protejeze de surprizele neplăcute ale vieții, încercau să încetinească valul întâmplărilor, care mă așteptau după colțul blocului din Mănăștur. Acele multe întâmplări, fără de care n-aș fi putut cunoaște locuitorii cartierului, care mi-a marcat copilăria.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedin