Mănăşturul a devenit în ultimii 20 de ani acasă pentru cele mai cunoscute nume din elita activă a oraşului. Mari sportivi, artişti de valoare, pictori, istorici, profesori universitari sau filosofi consacraţi şi-au găsit refugiul în acest cartier. Unul dintre aceştia, Adrian Barbu, a fost răsplătit cu un premiu ce reprezintă echivalentul Oscarului în grafică: Illustrators of the Future Award.
Domnule Barbu, sunteţi unul dintre cei mai populari artişti plastici care ţin să lucreze cu şi pentru copii. De unde această pasiune pentru desen, pentru benzile desenate?
- Asta e o istorie comună pentru majoritatea generației mele, nu doar pentru cei care au ajuns desenatori. Am crescut citind benzile desenate din revistele de pe atunci, Arici pogonici, Luminița, Cutezătorii, și mai târziu cu „importurile” primite de prietenii sași de la rudele din Germania: Asterix, Mickey Mouse, Donald, Lassie și multe altele, apoi Pif-urile și alte titluri publicate de editura Vaillant din Franța, care se găseau din când în când prin anticariate. Unii se mulțumeau cu cititul, alții încercau să „fure” tehnica desenului și a narațiunii grafice, să-și construiască propriile povești. La noi, banda desenată n-a fost niciodată un mod de viață cultural ca în Franța sau Belgia, dar pentru un timp a făcut parte din bagajul firesc al copiilor și adolescenților. Ce-i drept, nici nu prea aveai alternative, și benzile desenate erau o formă de evadare din realitate. Chiar și cele românești, care de multe ori „săreau gardul” către adaptări după Jules Verne, Ernest Hemingway sau Edgar Rice Bourroughs. Ideea de a spune povești m-a fascinat de când mă știu. Că e vorba de cuvinte, gesturi, pantomimă, teatru, film, desene, o poveste bună e o poveste bună. Să stăpânești arta asta e o superputere, la urma urmei. Una care merită educată și transmisă tinerilor și copiilor. Din acest motiv organizez și conduc ateliere de desen. Imaginația și îndemânarea copiilor reprezintă un potențial imens, și ar fi păcat să treacă în uitare mai târziu doar pentru că n-au fost trezite la timpul potrivit.
Cine urmăreşte azi banda desenată? Avem adulţi pasionaţi, mai sunt copii care ies din zona digitală pentru a pătrunde în acest spaţiu al benzilor desenate? Sau animaţiile video au cucerit definitiv piaţa?
- Educațional vorbind, etapa benzilor desenate ar trebui să fie obligatorie în școli. Ele reprezintă intervalul median între cartea cu multe imagini și text puțin sau deloc și cartea cu doar cuvinte, și fac mult mai ușoară tranziția de la una la alta. Sunt o formă de cinematografie statică, ușor de înțeles intuitiv la vârsta copilăriei – oh, și foarte atractivă, să nu neglijăm aspectul ăsta. În plus, lectura benzilor desenate presupune o oarecare complicitate între autor și cititor. Acțiunea e fragmentată de autor în imagini statice numite casete, dar cititorul e cel care umple spațiile albe dintre ele, completând povestea în mod dinamic, interpretând codurile grafice care sugerează mișcarea, sunetul, efectele speciale și conferind dinamism unui material static. E o joacă mintală care dezvoltă asociativitatea și distributivitatea. Dincolo de aspectul ăsta oarecum sec, lectura benzilor desenate e o plăcere și o aventură în sine.
Adulți pasionați avem, din fericire, atât în lectură, cât și în creație. Între creatori i-aș menționa pe decanul de vârstă Puiu Manu, acum în etate de 91 de ani (care continuă să deseneze și să publice și să participe la evenimentele de gen!), Livia Rusz (89 de ani, născută în Cluj, locuind actualmente în Budapesta), celebră pentru piticul Csipike, pentru ilustrațile basmelor lui Wilhelm Hauff și pentru aventurile rățoiului Mac, și, dac-o luăm încet spre noile generații, ne putem mândri, clujeni fiind, cu surorile Maria și Ileana Surducan, deja celebre și premiate în țară și dincolo, Gabriel Rusu, un autor entuziast cunoscut în țară de mai bine de 20 de ani cu câteva noi generații de tineri ambițioși formate la Comics Club Cluj… și da, aș mai fi și eu.
Și copiii pasionaților de BD citesc și ei din biblioteca părinților, sau descoperă aventura BD în cadrul unui atelier, sau în publicațiile gen roman grafic, care au reînceput, după două decenii de absență, să apară pe rafturi de librării și biblioteci. Am văzut deja destui copii lăsând smartphonul deoparte, ca să pună mâna pe creioane, și zic că-i mare lucru. Sunt mai puțini decât ar trebui, dar mai mulți decât se crede.
„Acolo, în Statele Unite adică, e tot ce ți-ai putea dori. Concursul și premiile aferente funcționează ca rampe de lansare, menite să-i aducă pe debutanții premiați în atenția marilor edituri. Aici, nimic. E ca și cum te-ai aștepta să vezi pe apa Someșului cercurile făcute de o piatră aruncată în golful Hudson. Acum, evident, pentru mine ca desenator și ca prim (și deocamdată singur) grafician român onorat cu acest premiu, recunoașterea asta este exact ceea ce pare: o recunoaștere. A faptului că fac bine ceea ce fac și că un juriu competent și corect a observat asta” – Adrian Barbu despre premiul Illustrators of the Future Award.
Clujul este cunoscut ca un oraş care respiră mediu digital. Ce loc ocupă animaţia computerizată în acest spaţiu?
- Un loc din ce în ce mai amplu. Ca să fim exacți, animația computerizată nu e doar film de desene animate. Se concretizează și în reclamele proiectate pe ecrane stradale, și în spoturile de avertizare de pe monitoarele din autobuze, și în instrucțiuni de utilizare pentru diverse echipamente, și în materiale video pentru stagiile de perfecționare din corporații, și în toate acele fulgere vizuale de fracțiuni de secundă care ne enervează la telefoanele mobile. Are deci un prim aspect utilitar, după care vine și cel de entertainment, care în Cluj a intrat de curând, dar e în continuă creștere. Dacă amintesc doar de scurt-metrajul Opinci (Premiul „Zilele Filmului Românesc” la TIFF 2019, cu partea vizuală – personaje și decoruri – realizată de Maria Surducan) cred c-am dat un exemplu elocvent. Animația a fost realizată la București, dar rolul și competența desenatoarei clujene au fost decisive. Studioul DeveoMedia, în care lucrez, are deja câțiva ani de experiență în realizarea de animații educative sau publicitare, și face pași mici, dar siguri, înspre animația artistică.
Dacă numele dumneavoastră se regăseşte pe sute de ilustraţii de carte din toată lumea, cine vă urmăreşte cu atenţie nu poate să nu remarce implicarea în spaţiul sportiv. Ce sport practicaţi şi reuşiţi să vă împărţiţi în atâtea părţi cu programul aglomerat pe care îl aveţi?
- Am trecut prin multe sporturi, toate individuale (sau individualiste). Se pare că nu-s un bun coechipier, cel puțin nu în sport. Ca multe persoane cu meserii staționare, am căutat ceva care să compenseze orele de șezut în fața computerului, ceva dinamic și cu schimbări rapide de situație. Evident, prima opțiune au fost sporturile de luptă. Am încercat judo, karate, aikido și de vreo doi ani încoace m-am stabilizat la FMA, arte marțiale filipineze, cunoscute în lume sub denumirile de Arnis, Eskrima sau Kali. Am găsit tot ce mi‑aș fi putut dori: dinamism, acțiune, arme (bastoanele de luptă sunt niște creioane mai mari, la urma urmei) și, nu în ultimul rând, un instructor fantastic și o echipă extraordinară. S-ar părea că totuși mă pot integra și în echipe….
Locuiţi în Mănăştur, dar aţi colindat întreaga lume. Cum e cartierul nostru, viaţa şi oamenii locului comparativ cu „lumea bună”?
- Asta e o poveste ceva mai lungă. Sunt născut și crescut în Sibiu, iar Clujul mi-e oraș adoptiv din 1986. Străin cumva și straniu la început, copleșitor prin viața culturală a anilor ’80, complex, obositor și fascinant. În Mănăștur locuiesc de peste cincisprezece ani și, sincer, habar n-am când a devenit „acasă”. Să fie vecinii care te salută chiar dacă nu te cunosc? Să fie Terenurile și apropierea de pădure? Să fie magazinele care, în concediu, afișează „Vă țuc” pe ușă? Combinația dintre beton și verdeață? Aricii și liliecii din jurul blocului? Iubirea și familia începute aici, copiii născuți și crescuți aici, prietenii, voluntariatul, implicarea în problemele, necazurile și bucuriile celorlalți? Până la urmă nici nu contează. Acum, pentru mine și pentru familia mea, Mănășturul e acasă.
